Menajera

Dacă mai ies din casa asta, o să ies încătușată.

Ar fi trebuit să plec atunci când am avut ocazia. Acum, șansa mea s-a dus. Acum, când polițiștii sunt înăuntru și au descoperit deja ce se află la etaj, nu mai este cale de întoarcere.

Cam în cinci secunde o să-mi citească drepturile. Nu-mi dau seama de ce n-au făcut-o încă. Poate că speră să mă păcălească și să le spun ceva ce n-ar trebui.

Ce să zic, le urez succes în privința asta.

Alături de mine, pe canapea, stă un polițist cu părul negru, înspicat cu gri. Este îndesat și se foiește pe pielea italiană de culoarea caramelului ars. Mă întreb ce fel de canapea are el acasă. În mod sigur nu l-a costat o sumă cu cinci cifre, cât a fost asta. O fi vreo culoare de prost gust, de exemplu portocaliu, plină de păr de animale și cu mai mult de o cusătură desfăcută. Mă întreb dacă se gândește la canapeaua lui de acasă, dorindu-și să aibă una ca aceasta, de aici.

Sau, și mai probabil, dacă se gândește la cadavrul de sus, din mansardă.

— Deci, haideți să recapitulăm, spune polițistul cu accentul lui tărăgănat de New York.

Mi-a zis ceva mai devreme cum îl cheamă, dar mi-a fugit din minte. Polițiștii ar trebui să poarte ecusoane roșii cu numele lor. Cum altfel ți le-ai putea aminti într-o situație extrem de stresantă? Cred că acesta este detectiv.

— Când ați găsit cadavrul?

Fac o pauză, întrebându-mă dacă ar fi momentul potrivit să cer un avocat. N-ar trebui să-mi ofere ei unul? Nu prea știu cum e protocolul.

— Cam acum o oră, îi răspund.

— Dar de ce ați urcat de fapt în mansardă?

Strâng buzele:

— V-am mai spus. Am auzit zgomot.