Dacă mai ies din casa asta, o să ies încătușată. Ar fi trebuit să plec atunci când am avut ocazia. Acum, șansa mea s-a dus. Acum, când polițiștii sunt înăuntru și au descoperit deja ce se află la etaj, nu mai este cale de întoarcere. Cam în cinci secunde o să-mi citească drepturile. Nu-mi dau seama de ce n-au făcut-o încă. Poate că speră să mă păcălească și să le spun ceva ce n-ar trebui. Ce să zic, le urez succes în privința asta. Alături de mine, pe canapea, stă un polițist cu părul negru, înspicat cu gri. Este îndesat și se foiește pe pielea italiană de culoarea caramelului ars. Mă întreb ce fel de canapea are el acasă. În mod sigur nu l-a costat o sumă cu cinci cifre, cât a fost asta. O fi vreo culoare de prost gust, de exemplu portocaliu, plină de păr de animale și cu mai mult de o cusătură desfăcută. Mă întreb dacă se gândește la canapeaua lui de acasă, dorindu-și să aibă una ca aceasta, de aici. Sau, și mai probabil, dacă se gândește la cadavrul de sus, din mansardă.

— Deci, haideți să recapitulăm, spune polițistul cu accentul lui tărăgănat de New York. Mi-a zis ceva mai devreme cum îl cheamă, dar mi-a fugit din minte. Polițiștii ar trebui să poarte ecusoane roșii cu numele lor. Cum altfel ți le-ai putea aminti într-o situație extrem de stresantă? Cred că acesta este detectiv.

— Când ați găsit cadavrul? Fac o pauză, întrebându-mă dacă ar fi momentul potrivit să cer un avocat. N-ar trebui să-mi ofere ei unul? Nu prea știu cum e protocolul.

— Cam acum o oră, îi răspund.

— Dar de ce ați urcat de fapt în mansardă? Strâng buzele:

— V-am mai spus. Am auzit zgomot. VP - 5

— Și…? Polițistul se apleacă în față, privindu-mă cu ochii larg deschiși. I-a crescut un pic barba, ca și când ar fi sărit peste bărbieritul din dimineața asta. Limba îi iese ușor printre dinți. Nu sunt tâmpită – știu exact ce vrea să audă. Eu am făcut-o. Sunt vinovată. Luați-mă de aici. În schimb, nu fac decât să mă sprijin de spătarul canapelei.

— Și nimic. Asta e tot ce știu. Pe față i se așterne o expresie de dezamăgire. Își frământă maxilarul, în timp ce se gândește la dovezile găsite până acum în casă. Se întreabă dacă are suficiente încât să-mi închidă cu un pocnet cătușele alea pe încheieturi. Nu e sigur. Dacă ar fi fost, ar fi făcut-o deja.

— Hei, Connors! E vocea unui alt polițist. Ne desprindem privirile și mă uit în sus, spre capătul scărilor. Celălalt, un bărbat mult mai tânăr, stă acolo ținându-se cu toate puterile de balustradă, cu degetele lui lungi. Are chipul palid, cu trăsături șterse.

— Connors, strigă el. Vino încoace – acum. Trebuie să vezi și tu ce-i aici. Chiar și de aici, de unde mă aflu eu, la baza scărilor, tot văd cum îi coboară și urcă mărul lui Adam.

— N-o să-ți vină să crezi.