Mă uit acum la tinerii de douăzeci de ani și mă gândesc că sunt înduioșător de fragezi, abia desprinși de la sânul mamei, dar, pe vremea când eu aveam această vârstă, mă consideram bărbat în toată firea. Făcusem un copil, luptasem în zidul de scuturi și nu acceptam sfaturile nimănui. Pe scurt, eram trufaș, prost și încăpățânat. 

Motiv pentru care, după victoria noastră de la Cynuit, am făcut o greșeală. Ne bătuserăm cu danezii pe malul apei, acolo unde râul iese din mlaștina cea mare, iar valurile mării Sæfern se sparg pe un țărm plin de noroi, și-i învinseserăm. Fusese un mare măcel, iar eu, Uhtred de Bebbanburg, îmi făcusem datoria. Făcusem chiar mai mult decât atât, pentru că, spre sfârșitul bătăliei, când marele Ubba Lothbrokson, cel mai temut dintre conducătorii danezi, își croise drum prin zidul nostru de scuturi cu uriașa lui secure de luptă, îl înfruntasem, îl biruisem și-l trimisesem în einherjar, armata morților care chefuiesc și se dedau plăcerilor carnale în palatul lui Odin. 

Ceea ce ar fi trebuit să fac atunci, ce îmi spusese Leofric să fac, era să mă duc în goana calului la Exanceaster, unde Alfred, regele saxonilor din vest¹, îl asedia pe Guthrum. Ar fi trebuit să ajung în toiul nopții, să-l trezesc pe rege din somn și să depun la picioarele sale stindardul de luptă al lui Ubba, cu un corb negru pe el, și marea lui secure de luptă, încă năclăită de sânge închegat. Ar fi trebuit să-i dau lui Alfred vestea cea bună că armata daneză fusese înfrântă, că puținii supraviețuitori fugiseră pe corăbiile lor cu dragoni la proră, că Wessexul era în siguranță și că eu, Uhtred de Bebbanburg, reușisem toate astea. În schimb, m-am dus la soție și la copil. La douăzeci de ani, preferam să mă culc cu Mildrith decât să culeg răsplata adusă de norocul meu, și asta a fost greșeala mea, deși, privind în urmă, n-o regret prea mult. Destinul este inexorabil, iar Mildrith, cu toate că nu dorisem să mă însor cu ea și cu toate că după aceea am ajuns s-o detest, era minunată în pat. Prin urmare, la sfârșitul primăverii anului 877, mi-am petrecut acea zi de sâmbătă gonind spre Cridianton în fruntea unei cete de douăzeci de bărbați, în loc să mă duc la Alfred. Îi făgăduisem lui Leofric că aveam să ajung la Exanceaster până la amiaza zilei de duminică, pentru a-i da de știre lui Alfred căi câștigasem bătălia și-i salvasem regatul. 

– Probabil că Odda cel Tânăr e deja acolo, mă avertiză Leofric. Leofric avea aproape de două ori vârsta mea și era un războinic asprit de anii de luptă împotriva danezilor. Neprimind nici un răspuns de la mine, insistă: M-ai auzit? Odda cel Tânăr e deja acolo, și rahatul ăsta cu ochi o să-și asume tot meritul. 

– Adevărul nu poate fi ascuns, i-am replicat eu cu trufie. Leofric pufni ironic. Era o brută bărboasă și îndesată, un bărbat care ar fi trebuit să fie comandantul flotei lui Alfred, doar că nu se născuse într-o familie bună. După o lungă ezitare, Alfred îmi dăduse mie în grijă cele douăsprezece corăbii pentru că eram ealdorman², de viță nobilă, și pentru că era potrivit ca un nobil să comande flota saxonilor din vest, cu toate că aceasta fusese mult prea firavă pentru a înfrunta nenumăratele corăbii daneze care veniseră pe coasta sudică a Wessexului.