Se poate oare compara o supremă minciună masculină, strategică, elaborată, antică, aşa cum e discursul lui Cain, cu drăgălaşele minciuni feminine care nu ascund niciun scop şi nicio înşelăciune, ba nici măcar un interes personal? Să luăm de pildă un cuplu regal, Ulise şi Penelopa. Regatul, la drept vorbind, nu-i mare, vreo treizeci de bordeie, un sătuc de doi bani. În vatra satului, capre (despre găini nici nu poate fi vorba, s-ar părea că încă n-au fost domesticite), regina încheagă brânza şi ţese rogojinile… pardon, pânza… La drept vorbind, se trage dintr-o familie bună, unchiul ei e rege de felul lui, iar verişoară îi e chiar acea Elenă care a dezlănţuit cel mai crud război al Antichităţii. Că veni vorba, Ulise se afla şi el printre pretendenţii la mâna Elenei, dar – şiret! — a cântărit toate argumentele pro şi contra şi a luat-o în căsătorie nu pe cea mai frumoasă între femei, superstarul cu principii morale îndoielnice, ci pe Penelopa, femeie de casă care până la adânci bătrâneţi le-a frânt tuturor inima cu fidelitatea ei conjugală provocatoare şi încă de pe atunci cam depăşită. Şi toate astea în vreme ce el, renumit pentru iscusitele-i născociri, capabil să se întreacă în isteţime şi perfidie cu zeii – cum îl socoteşte însăşi Pallas Athena –, se preface că se întoarce acasă. Se-nvârte decenii de-a rândul prin Mediterana, jefuind relicve sacre, seducând vrăjitoare, regine şi servitoare ale acestora… mincinos mitic al acelor vremuri antediluviene când roata, vâsla şi ocheanul fuseseră deja inventate, dar nu şi conştiinţa. În cele din urmă, zeii înşişi hotărăsc să potrivească lucrurile în aşa fel încât să-i asigure revenirea în Itaca, de teamă că, dacă nu-l ajută, Ulise se va întoarce în sat de capul lui, în ciuda destinului, făcându-i astfel de ocară pe olimpieni… Între timp, naiva noastră mincinoasă îmbătrâneşte, desface noaptea ce a ţesut ziua, îşi pierde în lacrimi culoarea ochilor ei vii din tinereţe, îşi apucă sânii, fleşcăiţi şi nerâvniţi, cu degetele ei subţiri umflate la încheieturi din cauza artritei şi îşi alungă pretendenţii, interesaţi de o bună bucată de vreme doar de regatul ei, aşa mic cum era, de avere, şi cu siguranţă nu de farmecele ei apuse… Prostească încăpăţânare feminină. Cinstit vorbind, ea nici nu ştie măcar să mintă. Pretendenţii simt gata-gata să-i demaşte înşelătoria. Dintr-o clipă într-alta ar putea-o jigni de-a binelea pe bătrâna doamnă, dând-o de nevastă celui mai nesătul dintre toţi nespălaţii de-acolo…