Exact la ora unu fără un sfert, pe catedra amfiteatrului de ştiințe naturale, după experiențe lungi şi neizbutite, a izbucnit In sfîrşit, cu mare greutate şi ca răsplată a aşteptării încordate, minunată fîşie de culoarea smaraldului în flacăra albă a lămpii Bunsen, dovedind astfel că substanța despre care profesorul spusese că are însuşirea să coloreze flacăra în verde o colora într-adevăr aşa. Dar chiar în clipa aceea măreață, din curtea vecină izbucníră acordurile unei flaşnete, ceea ce făcu să se spulbere pe dată întreaga solemnitate a momentului. In acea zi caldă de martie, ferestrele fuseseră deschise larg şi muzica zbură uşor în sala de curs, pe aripile vîntului jucăuş de primăvară. Era un cîntec popular vesel, căruia flaşneta îi dăduse un ritm atît de militar, atît de vienez, încît băieții, auzind taram-tam-tam-ul lui, fură cît pe-aci să zîmbească, ba unii chiar se înveseliră. Minunata fîşie verde din lampa Bunsen continua să pîlpiie vesel, însă nimeni n-o mai lua în seamă, afară de cîţiva băieți din banca întîi. Privirile celorlalți erau îndreptate spre ferestrele prin care se vedeau acoperişurile caselor învecinate, şi colo, departe, în strălucirea de aur a soarelui de amiazi, turnul bisericii, pe al cărui ceas minutarul înainta izbăvitor spre cifra 12. Şi în timp ce ei priveau pe fereastră, în salá se revărsau, o dată cu muzica, felurite zgomote de afară: goarnele tramvaielor cu cai şi cîntatul unei servitoare dintr-o curte învecinată, care răsuna însă cu totul altfel decît flaşneta. Intreaga clasa fu cuprinsă de un freamàt uşor. 

Unii dintre băieți începură sà cotrobăiască prin pupitre după cárţi, alții, mai ordonati, işi ştergeau tocurile. Boka îşi închise mica lui călimară de buzunar îmbrăcată în piele roşie şi atît de meşteşugit construită, încît nu lăsa niciodată să curgă cerneala dintr-însa... decît doar atunci cînd o tineai în buzunar. Csele îşi strinse foile pe care le aducea la şcoală în loc de cărţi. Căci, uitasem să spun, Csele era cam filfizon şi nu venea la şcoală ca ceilalți, cu toate cărţile sub braț, ci rupea din ele numai paginile trebuincioase pentru ziua aceea şi le grămădea prin toate buzunarele. In ultima bancă, Csónakos căscă ca un hipopotam plictisit. Weisz îşi întoarse buzunarul pe dos, curățindu-1 de firimiturile rămase de la cornul pe care îl ciugulise toată dimineata de la zece pină la unu. Geréb îşi tirşîi picioarele pe sub bancă, nerăbdător să plece, pe cind Barabás îşi întinse fără sfială muşamaua pe genunchi şi işi împachetă în ea cărțile aşezate după mărime. Apoi le legă cu o curea atît de straşnic, încît banca scîrții puternic, iar el roşi pînă în vîrful urechilor. Intr-un cuvint, toată lumea se pregătea de plecare, numai profesorul nu voia să ştie că peste cinci minute ora se va termina. De aceea, plimbîndu-şi întrebá: G privirea blindă peste întreaga clasă, - Ce este?