Salonul privat se află la etajul patru, în aripa de geriatrie a spitalului
pentru veterani Edward Hines Jr., de lângă Chicago. Bătrâni aduși de spate
își târăsc picioarele pe hol, în halate de spital, cu perfuzii în brațe, îndrumați
de asistente medicale.
Femeia intră în salon – are în jur de 55 de ani, dar încă arată tânără –
purtând o jachetă Burberry scurtă, matlasată, și un pulover măsliniu pe gât.
Are părul negru prins în coadă, își vede tatăl într-un scaun, mai mărunt și
mai fragil decât îl văzuse vreodată, chiar și după două luni de la
înmormântare. Pentru prima dată îi observă pomeții osoși proeminenți, dar
capul încă îi este complet acoperit de păr – cenușiu, nu încă alb. Bărbatul are
o pătură pe genunchi; televizorul este aprins. CNN. Ca întotdeauna: chiar și
în timpul unui meci al echipei Bears, de Ziua Recunoștinței, cu toți nepoții
prin preajmă – tatăl ei cerea ca televizorul să fie dat pe știri.
— Doar ca să aud ce se mai întâmplă! Ce e greșit în asta?
Dar de data aceasta, tatăl ei nu se uită la televizor, ci doar o privește
absent.
Ea îi observă mâna tremurând.
— Tată?
Asistenta care îl supraveghează în timpul zilei e așezată în fața lui; pune
cartea deoparte și se ridică.
— Uite cine a venit!
Bătrânul se întoarce cu greu, nu mai aude atât de bine cu urechea
dreaptă. Fiica lui merge către el și îi zâmbește asistentei, o negresă
corpolentă din Santa Lucia, pe care o angajaseră să stea cu bătrânul aproape
tot timpul. Când, în sfârșit, își vede fiica, chipul i se luminează cu un zâmbet
vesel.
— Bună, scumpo.
— Ți-am spus că vin, tată.
Se apleacă, îl îmbrățișează și îl sărută pe obraz.
— Te așteptam, spune el.
— Da?
— Desigur. Ce altceva e de făcut pe aici?
Privirea ei e atrasă de raftul de lângă pat, de lucrurile pe care ea însăși le
pusese acolo la ultima vizită: placheta cu Omul Anului,