Azi-dimineață mi s-au trimis actele de divorț. Avusesem și începuturi de zi mai bune. Și cu toate că știam că vin, clipa în care au ajuns în mâna mea tot m-a dat peste cap. Fiindcă sosirea lor anunța: ăsta e începutul sfârșitului. Locuiesc într-o casă mică de țară. E situată pe un drum lăturalnic în apropiere de orășelul Edgecomb, Maine. Casa e simplă: două dormitoare, un birou, o zonă deschisă living/bucătărie, pereți văruiți în alb, dușumea pătată.

Am cumpărat-o acum un an, când mi-au picat niște bani. Tata tocmai murise. Deși în momentul în care i-a explodat inima era falit, avea o poliță de asigurare de pe vremea când lucrase într-o corporație. Polița valora trei sute de mii de dolari. Cum eram unicul copil și unicul supraviețuitor — mama părăsise această lume cu mulți ani înainte —, eram și unicul beneficiar. Eu și tata nu eram apropiați. Vorbeam săptămânal la telefon. Îi făceam anual o vizită de trei zile la bungalow-ul lui de pustnic din Arizona. Și îi trimiteam fiecare carte de-a mea de călătorie pe măsură ce era publicată.

În afară de asta, contactul era minim — o de mult statornicită stânjeneală retezând orice degajare sau familiaritate între noi. Când am plecat singur la Phoenix, să mă ocup de înmormântare și să-i lichidez bunurile, un avocat din localitate a luat legătura cu mine. Mi-a spus că întocmise testamentul tatei și m-a întrebat dacă știu că sunt pe cale să primesc o sumă frumușică de la Mutual of Omaha Insurance Corporation.