In ziua in care implineste doisprezece ani, Nisha primeste un jurnal — acesta ii ofera ocazia sa-si scrie gandurile pe care nu le poate rosti, dar care prind contur in mintea ei pe masura ce incepe sa vada lumea cu ochi tot mai maturi. Insa nu doar Nisha se schimba. Ea nici macar nu-si mai recunoaste tara. Suntem in anul 1947, iar India, abia eliberata de sub dominatia britanica, este impartita in doua state, din motive religioase: Pakistanul si India. Intensificarea tensiunilor dintre hindusi, musulmani, sikhi si cei de alte confesiuni determina un exod in masa, de o parte si de alta granitei dintre cele doua state, in timpul caruia multi pier ucisi. Nisha nu stie de care parte a baricadei ar trebui sa se afle si nici de ce trebuie sa aleaga o anumita tabara. Dupa ce si-a pierdut deja mama la nasterea ei si a fratelui sau geaman, Nisha nu poate sa accepte faptul ca va trebui sa-si piarda si tara. Mama fusese musulmana. Tatal este hindus si sustine ca Pakistanul nu le mai ofera siguranta de odinioara. Astfel, Nisha si familia ei devin refugiati, fiind nevoiti sa porneasca intr-o calatorie primejdioasa si sa strabata, cu trenul sau pe jos, un drum lung spre noul lor camin, aflat de cealalta parte a granitei, in India. Sub forma unui jurnal pe care Nisha i-l scrie mamei sale, romanul infatiseaza povestea unor momente dramatice din istorie, dar si a aventurii unei fetite pornite in cautarea unui camin, a identitatii si a unui viitor plin de speranta. Veera Hiranandani este o povestitoare desavarsita. Aceasta carte captivanta si importanta vorbeste despre puterea dragastei intr-o lume inistuita de ura si ridica intrebari ce nu si-au gasit inca raspuns nici dupa saptezeci de ani de la tragicele evenimente. Acum povestea Nishei face parte din viata mea. Cum o putem transforma intr-o lectura universala?" - James Howe, autorul romanului The Misfits Lumea frumoasa si sigura a Nishei dispare peste noapte cand tara ei se imparte in doua: hindusii trebuie sa traiasca acum in India, iar musulmanii in Pakistan. Dar Nisha e si hindusa, si musulmana. Urnide s-ar putea afla familia ei in siguranta? Actiunea romanului lui Hiranandani se desfasoara intr-un moment istoric mai putin cunoscut copiilor, dar felul in care autoarea o prezinta o transforma intr-o poveste accesibila, actuala, interesanta si reala. - Kimberly Brubaker Bradley, autoarea romanului Razboiul care mi-a salvat viata, castigator al premiului Newbery Medal Naratiunea Veerei Hiranandani este splendida si captivanta. Pentru Nisha, ca si pentru multi dintre noi, viata de familie poate fi complicata„ iar acest roman sfasietor si plin de speranta ne reaminteste faptul ca pana si in locurile ravasite de conflicte sangeroase regasim bucuria si credinta. Am scris noaptea in jurnal este o adevarata comoara pentru tinerii cititori, aflati in cautarea propriului univers, hotarati sa plece in calatoria vietii lor cu o farama din locurile natale. - Rene Watson, autoarea romanului Piecing Me Together Fragment din volumul "Am scris noaptea in jurnal" de Veera Hiranandani: "Draga mama, Aproape ca am ramas fara apa. Nu s-ar fi intamplat asta atat de curand, dar Amil a varsat atat urciorul lui, cat si pe al lui Dadi cand a incercat sa le care pe amandoua in dimineata asta. Tata l-a mustrat, reprosandu-i ca acum este barbat in toata firea si ar trebui sa carr si ranita lui Dadi. Dar Amil este atat de slab si de plapand, ca o crenguta pe care o poti rupe cu usurinta in doua. Sunt convinsa ca Dadi isi poate duce singura bagajul. Amil s-a supus fara cracnire si, cand si-a pus in spate ambele ranite, incarcate pana la refuz, urcioarele cu apa au cazut, iar dopul le-a sarit in nisip. Nici n-a observat la inceput. Eu am vazut. Sau, mai bine spus, inainte de a vedea, am auzit cum apa curgea galgaind, formand un paraias in pamantul uscat. - Amil! l-am strigat eu, luand-o la fuga spre el. Am indreptat urcioarele si le-am pus dopurile cat mai repede cu putinta, de parca iuteala mea ar fi putut indrepta raul facut. Tata si Dadi ne priveau incremeniti. M-am uitat la Amil. Statea cu gura deschisa. Ochii lui pareau atat de speriati si de neajutorati, incat am simtit cum mi se strangea inima. Si-a indreptat privirea spre tata, ca un catelus ce-si astepta pedeapsa. M-am ridicat in picioare, tinand in maini urcioarele aproape goale, si m-am asezat in fata lui Amil, ca un scut intre ei doi. Tata a venit incet spre noi. Amil si-a lasat capul in pamant. Tata strangea manios din buze. A luat urcioarele, le-a insirat in tacere si pe celelalte pe pamant si a turnat apa in cele aproape goale. Apoi ni le-a dat inapoi. - N-o mai varsa! Apa inseamna viata. Gandeste-te la ea ca la ceva nepretuit! i-a spus lui Amil, scrasnind din dinti. - Imi cer iertare, tata, a raspuns el, dand din cap si cu privirea atintita in pamant. Amil avea ochii plini de lacrimi. M-am incordat ca un arc. „Nu plange, Amil, te rog sa nu plangi!" Plangea mereu mai mult decat mine. Cand era mic, avea deseori accese de furie. Tata se facea tot mai rosu la fata, in timp ce Amil batea din picioare si tipa pentru ca isi stricase jucaria sau pentru ca Dadi nu-l lasa sa se ridice de la masa pana nu termina tot ce avea de mancat. M-am intrebat mereu de ce Amil nu se temea de tata cum ma temeam eu, dar poate ca pur si simplu nu-si putea controla furia. In cele din urma, tata il lua pe genunchi si ii ardea cateva palme la fund. Stiam ca nu-l durea prea tare, dar punea capat pandaliilor. Chipul tatei isi pierdea apoi rigiditatea si citeam regretul in ochii lui. Amil se ridica in picioare si, frecandu-si fundul, se aseza din nou la masa, terminand ce mai avea de mancat, sau isi lua jucaria stricata. Dar asta se intampla cu multi ani in urma.”