Majoritatea bărbaților își înșală soțiile ca să aibă amante.
Tata a înșelat-o pe mama ca să aibă și el o viață fericită de
familie. Îmi era milă de el și, într-un fel, mi-am asumat eu

sarcina de a umple golul din viața lui. I-am adunat poeziile, i-
am ascultat necazurile și l-am ajutat să aleagă darurile cele mai

potrivite, la început pentru mama, apoi pentru femeile de care
se îndrăgostea. Mai târziu, el a pretins că cele mai multe dintre
legăturile sale cu alte femei nu erau de natură sexuală, că el
tânjea de fapt după sentimentul acela de căldură și aprobare.
Aprobare! Părinții mei m-au învățat cât de fatală poate fi
această dorință.
În familia noastră, tuturor ne plăcea să spunem povești. Tata
ne-a lăsat o carte de memorii publicată și un manuscris
nepublicat mult mai interesant, precum și peste o mie cinci sute
de pagini de jurnal. Mama nu scria, dar ne spunea povești din
trecutul ei, încheind de obicei cu următoarele cuvinte:
— Dar eu n-am scos nici o vorbuliță. Am tăcut.
Și chiar credea că nu vorbea niciodată despre viața ei, deși,
în felul ei, nu vorbea aproape despre nimic altceva. Nu ar fi fost
de acord ca eu să scriu o carte de amintiri, mai ales despre
familia mea. Și nici eu nu mi-am închipuit vreodată că într-o
bună zi am să mă apuc să scriu despre părinții mei. Una din
caracteristicile cele mai pregnante ale culturii iraniene este să
nu dezvălui chestiuni personale: nu ne spălăm rufele murdare
în public, după cum ar fi spus mama, și, pe deasupra, viețile
noastre nu sunt ieșite din comun și nu merită să se scrie despre
ele. Cele care contează sunt poveștile de viață folositoare,
precum amintirile publicate în cele din urmă de tatăl meu