Miezul nopţii. Londra. Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne.