E începutul lui martie în Björnstad și încă nu s-a întâmplat nimic. E vineri și toată
lumea așteaptă. Mâine, echipa de hochei a orașului, categoria juniori, joacă în
semiϧnala Campionatului Național. Ce importanță are asta? În multe alte locuri,
niciuna, firește. Doar că Björnstad nu-i ca multe alte locuri.
Pac! Pac! Pac, pac, pac!
Orașul se trezește devreme, ca în ϧecare zi – orașele mici trebuie să se scoale devreme
dacă vor să ajungă departe. Șirurile de mașini din parcarea fabricii sunt deja acoperite
de zăpadă. Tăcuți, cu ochii pe jumătate deschiși și mințile pe jumătate închise, oamenii
stau la coadă să-și conϧrme existența validând o cartelă într-un sistem electronic de
pontaj. Își scutură zăpada de pe cizme, cu priviri de pilot automat și voci de mesagerie
telefonică, așteptând ca drogul preferat, cofeina, zahărul sau nicotină, să-și facă efectul
și să-i ajute să funcționeze, măcar cât de cât, până la prima pauză de cafea.
Navetiștii se pregătesc să pornească pe șosea spre orașele mai mari, de dincolo de
pădure. Mănuși furioase lovesc radiatoarele, iar înjurăturile sunt dintr-acelea rostite
doar la beție, pe patul de moarte sau când ești nevoit să te urci într-un Peugeot prea
rece prea devreme dimineața.
Dacă ascultă cu atenție, pot auzi undeva, în depărtare: Pac, pac, pac! Pac! Pac!
În camera ei, Maya se trezește. Pereții sunt acoperiți cu schițe în creion și bilete de la
concerte în orașe aϩate departe de aici. Nu atât de multe concerte câte și-ar ϧ dorit ea
să vadă, dar cu mult mai multe decât i-au dat voie părinții, de fapt. Mai zăbovește o
vreme în pat, în pijama, cântând la chitară. Iubește tot ce-i legat de chitară. Greutatea
instrumentului pe trupul ei, felul în care lemnul răspunde când îl bate ușor cu vârfurile
degetelor, coardele care îi taie pielea înainte ca mâinile să ϧ apucat să se trezească.
Tonurile simple, acordurile moi, totul e un joc minunat. Are cincisprezece ani și a apucat
să iubească de multe ori, dar chitara va rămâne pentru totdeauna prima ei dragoste. A
ajutat-o să supraviețuiască în orașul ăsta, în pădure, să îndure viața de ϧică a
directorului tehnic al unui club de hochei.
Urăște hocheiul, dar înțelege pasiunea lui taică-su pentru el – sportul e și el un
instrument, diferit de al ei. Mama îi șoptește adesea: „Să n-ai încredere în oamenii care
nu iubesc ceva la nebunie!”
Mama iubește un om care iubește un oraș care iubește hocheiul. Hocheiul e rege în
orașul lor și multe poți să zici despre oamenii din Björnstad, dar nu că n-ar ϧ de
nădejde. Știi la ce să te aștepți când locuiești aici. Zi de zi, zi de zi.