O fierbinţeală pe piept mă trezește din reverie. Cineva îmi lovise cotul, iar cafeaua sărise din paharul de plastic pe tricoul meu cel nou. Icnesc din cauza usturimii şi caut cu privirea factorul perturbator. Într-o fracţiune de secundă, cel care adună nişte hârtii de pe jos se ridică brusc, trece pe lângă mine, lovindu-şi cu putere umărul de al meu şi pleacă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu reuşesc să descifrez cine e, dar comportamentul lui e deplorabil. Străbate în grabă holul și, când intră în altă clasă, observ o claie de păr negru. Fir-ar! M-a murdărit un idiot care nici nu şi-a cerut scuze! Aş vrea să intru în clasa aia după el, însă, cel mai probabil, mi-ar arunca o privire inocentă şi eu miaş găsi probleme pentru că sunt needucată şi nu ştiu cum să accept scuzele unei persoane politicoase. Nu m-ar încălzi cu nimic părerile lui de rău, dar ar fi frumos ca cineva să-şi asume greşeala, neatenţia sau nesimţirea. 

O mai fi vreun prost ca mine, care bântuie prin școală de Zilele Colegiului? 

Nu. Doar Sorina e obligată să participe la aceste activități și să piardă timpul prin liceu. Ora de chimie zboară extrem de repede. Din fericire, ne-au fost prezentate anumite filmulețe și, privindu-le cu atenție, mi-am dat seama cum să rezolv o problemă pe care o aveam ca temă. Pare simplă acum. La ieşirea din clasă dau de o liniște surdă, ceea ce nu mă miră, numărul copiilor din şcoală, în această perioadă, este mic. Scot telefonul din buzunar, arunc o privire la ceas şi, în acelaşi timp, dau iama pe scările elevilor, către secretariat. Profesorii se plimbă frenetic de colo-colo, zgomotul paşilor, în special, cel al tocurilor pe gresie, producând un sunet ascuţit ce-mi râcâie timpanele cu mare talent. Toţi îşi etalează ţinutele elegante, încadrate în regulament. Profesoara de muzică se evidenţiază cu acel costum al ei, roz-siclam, şi cu bărul blond, în timp ce dă indicaţii unei femei de serviciu despre nu ştiu ce tavă de prăjituri. E adevărat, în fiecare an, de Zilele Colegiului, profesorii se desfată în cancelarie cu delicatese şi platouri cu mâncare, însă, de obicei, aceste tabieturi sunt ascunse de elevi pentru a menţine aparenţa de disciplină. Din secretariat iese o altă elevă. Îmi amintesc de ea, fusese o participantă a concursului de limba română. 

Și ea, la fel ca mine, este aici pentru întrunirea din biroul directorului unde ni se vor acorda diplome pentru rezultatele speciale şi ne vom preface că lor le pasă de abilităţile noastre, de faptul că aducem beneficii colegiului, datorită premiilor, şi că sunt încântaţi la maximum de ideea de a lăuda munca unui elev. 

Se apropie de mine, zâmbindu-mi timid. Îi reîntorc zâmbetul mai forţat decât speram, cu toate că vina nu-i a ei. Pur şi simplu, mă dezgustă toate încercările de a conserva o atitudine rigidă şi corectă, când adevărul nu e nici pe aproape. Minutele ce trec sunt ascunse de vacarmul creat de profi şi îmi dau seama, judecând după modul în care tipa de lângă mine bate din picior, că e la fel de nemulţumită de cererea de a fi punctuale care se aplică numai în cazul nostru. Prin agitaţie îşi face loc profesoara de româna. Părul ei e prima caracteristică ce îmi sare în ochi, părul ei roşu. În mâini ține un dosar gros, iar chipul îi trădează lipsa de somn. Trece de ceilalţi profesori cu greu, îmbulzindu-se, şi ajunge la noi respirând apăsat, cu broboane de transpiraţie pe frunte