Toate acestea vei ajunge să le înțelegi, dar niciodată nu le vei cunoaște, toate acestea s-au petrecut demult, tare demult, într-o lume care, între timp, s-a prefăcut în turbă, într-o iarnă uitată, pe o insulă despre care puțini au auzit. A început cu puțin înainte ca ninsoarea să acopere, complet și irevocabil, urmele de pași. Când norii negri învăluie cerul înstelat și luminat de lună, când bezna fără umbre se întinde peste pământul ce încă mai șoptește. În clipa aceea de grație, când timpul încremenește, ghetele de un roșu aprins ale Mariei Buloh au coborât pe a treia și ultima treaptă acoperită de zăpadă a barăcii de lemn. În clipa aceea, pe când își întorcea fața de la cabană, Maria Buloh și-a dat seama că deja se îndepărtase prea mult și că nu se mai putea întoarce. Unii spun că în noaptea aceea a fost pur și simplu luată pe sus de furia viscolului, că furtuna cumplită, ce mătura totul în cale, a purtat-o ca pe un înger până în pădurea de lângă colonia lor, că Maria Buloh a zburat ca o nălucă spre ținuturile sălbatice ce se întind dincolo de locul acela care ardea ca o rană proaspătă, de glonț. Dar bineînțeles că nu e adevărat. Unii spun chiar că s-a prefăcut în furtună, în vijelia care avea să-i urgisească pe toți. Dar pe astfel de furtuni înspăimântătoare nu poți zbura, ca într-un vis. Unor asemenea furtuni nu poți decât să încerci să le ții piept și tocmai asta a făcut Maria Buloh, fiindcă, la urma urmei, era o femeie cu capul pe umeri, nu una care să-și ia zborul, chiar dacă unii spun altceva. A înfruntat vântul ca pe un zid care, dintr-o clipă într-alta, s-ar fi putut prăbuși peste ea și s-a zgribulit în paltonul acela stacojiu, ponosit, strâns pe corpul ei pricăjit. Dar să n-o luăm înainte cu povestea, căci vântul a început să bată mai tare de-abia când femeia părăsea colonia. Și mai avea de mers până să ajungă atât de departe.