Notele de subsol au fost redactate de către Delphine Minoui, pentru o mai bună înţelegere a textului. A fost odată un tărâm fermecat, cu legende la fel de ciudate precum casele sale în formă de turtă dulce, împodobite cu mici trăsături delicate care seamănă cu nişte linii de zahăr glazurat. Un ţinut aflat în partea cea mai de sud a Peninsulei Arabice, la întâlnirea dintre Marea Roşie şi Oceanul Indian. O ţară plămădită dintr-o istorie milenară, cu turnuleţe de paiantă căţărate pe crestele unor munţi zimţaţi. Nişte meleaguri unde mirosul de tămâie pluteşte vesel pe la colţurile străduţelor pavate. Această ţară se numeşte Yemen. Cu multă vreme în urmă însă, nişte oameni mari au hotărât s-o supranumească Arabia fericită – Arabia Felix. Fiindcă Yemenul te îndeamnă la visare. Este ţinutul reginei din Saba, o femeie nespus de frumoasă şi de zdravănă, care a pus pe jar inima regelui Solomon şi căreia i se pot desluşi urmele în cărţile sfinte, în Biblie şi în Coran. E un pământ tainic, unde bărbaţii nu ies nicicând fără jungherul lor Încovoiat, atârnat cu trufie la cingătoare, şi unde femeile îşi feresc frumuseţea îndărătul unor văluri negre, de nepătruns. E un ţinut care se găseşte pe străvechea rută comercială pe care o străbăteau caravanele neguţătorilor de mirodenii, de scorţişoară şi de postavuri. Călătoria lor dura cu săptămânile, de nu chiar cu lunile. Fie ploaie, fie vânt, ei nu se opreau niciodată. Se povesteşte că aceia mai firavi nu se mai întorceau vreodată acasă. Ca să aveţi o imagine a Yemenului, trebuie să vă imaginaţi un teritoriu mai întins decât al Greciei, Nepalului şi Siriei laolaltă, un teritoriu care se prăvăleşte cu capul înainte în golful Aden. Acolo, în acele ape agitate, piraţii veniţi din diverse ţări pândesc încărcăturile vaselor care tranzitează între India, Africa, America şi Europa… De-a lungul secolelor, mulţi au fost cotropitorii care nu au putut rezista ispitei de a pune mâna pe această ţară minunată. Etiopienii au debarcat aici înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, dar au fost degrabă alungaţi. Au venit apoi persanii, cu sprâncenele lor groase, au construit aici canale şi fortăreţe şi au înrolat anumite triburi ca să lupte împotriva altor cuceritori.

Portughezii au fost apoi cei care şi-au încercat norocul, punând bazele unor stabilimente comerciale. Otomanii au preluat ştafeta şi au supus ţara mai bine de un veac. Mai târziu, britanicii cu pielea albă au făcut escală în sud, la Aden, în vreme ce turcii se instalaseră în nord. După care, odată plecaţi englezii, ruşii cei cu sânge rece s-au arătat interesaţi de sudul ţării. Precum o prăjitură pe care se ceartă nişte ţânci prea pofticioşi, ţara s-a rupt, treptat, în două. Oamenii mari povestesc că această Arabie fericită a fost mereu atât de jinduită pentru că ascundea o mie şi una de comori. Străinilor le curg balele după petrolul ei. Mierea sa e ca aurul. Muzica îi e o desfătare. Hrana sa plină de arome se savurează fără să-ţi fie foame. Arhitectura vestigiilor sale îi atrage pe arheologii din lumea întreagă.