Ştiu, nu sunt un băiat obişnuit de zece ani. Adică, sigur, fac lucruri obişnuite. Mănânc îngheţată. Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă fac obişnuit, presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc. Dacă aş găsi o lampă fermecată şi mi-aş putea pune o dorinţă, aş vrea să am un chip normal, pe care să nu-l remarce nimeni. Aş vrea să pot merge pe stradă fără să mă observe lumea şi fără să întoarcă privirea. Aşa că iată ce cred: nu sunt un copil obişnuit pentru simplul motiv că nimeni nu mă consideră aşa. Dar eu m-am obişnuit deja cu înfăţişarea mea. Ştiu să mă prefac că nu văd ce mutre fac ceilalţi. Mama, tata, Via şi cu mine ne pricepem cu toţii la treaba asta. De fapt, nu-i întru totul adevărat. Via nu se pricepe prea bine. Se supără rău atunci când oamenii fac vreo grosolănie. De exemplu, pe terenul de joacă nişte copii au scos nişte sunete. Nu ştiu exact ce fel de sunete, pentru că eu nu le-am auzit. Dar Via le-a auzit şi a început să strige la copii. Aşa e ea. Eu nu sunt la fel. Via nu mă consideră nici ea obişnuit. Spune că da, dar dacă aş fi obişnuit, n-ar simţi atâta nevoie să mă protejeze. Nici mama şi tata nu mă consideră obişnuit. Ei mă consideră extraordinar. Cred că eu sunt singurul om din lume care îşi dă seama cât sunt de obişnuit. Mă numesc August, să ştiţi. Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-aţi imagina, probabil că este mai rău.