Ziua Recrutării e întotdeauna cea mai periculoasă. Poate de aceea răsăritul e deosebit de frumos în această dimineaţă – pentru că sunt conştientă că ar putea fi ultimul. Strâng curelele rucsacului greu din pânză şi urc abia târându-mi picioarele treptele late ale fortăreţei de piatră pe care o numesc acasă. Când ajung pe coridorul de piatră care duce la biroul generalului Sorrengail, abia respir din cauza efortului, iar plămânii mă ard. Asta mi-au oferit şase luni de antrenamente fizice intense – abilitatea de a urca cu greu şase etaje, cu un rucsac de aproape paisprezece kilograme. Am încurcat-o rău de tot. Miile de tineri în vârstă de douăzeci de ani, care aşteaptă dincolo de porţi ca să-şi preia îndatoririle cvadrantului ales, sunt cei mai inteligenţi şi puternici din Navarre. Sute dintre ei au fost antrenaţi încă de la naştere pentru Cvadrantul Călăreţilor, pentru şansa de a deveni membri ai elitei. Eu am avut la dispoziţie exact şase luni. 

Gărzile lipsite de orice fel de expresie care flanchează vestibulul larg din capătul palierului îmi evită privirea când trec pe lângă ele, dar asta nu-i o noutate. De fapt, să fiu ignorată e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla. 

Colegiul de Război Basgiath nu e renumit pentru blândeţea arătată faţă de… ei bine, faţă de nimeni, nici măcar faţă de aceia dintre noi ale căror mame se află la conducere. Fiecare ofiţer navarrian, indiferent că alege să fie instruit drept tămăduitor, scrib, infanterist sau călăreţ, e format între aceste ziduri pline de cruzime mai bine de trei ani şi şlefuit în meşteşugul armelor, ca să asigure protecţia graniţelor noastre montane împotriva atacurilor violente ale regatului Poromiel şi ale călăreţilor săi de grifoni. Cei slabi nu supravieţuiesc aici, mai ales în Cvadrantul Călăreţilor. Se asigură dragonii de asta. 

— O trimiţi la moarte! tună o voce familiară prin uşa groasă de lemn a generalului, iar respiraţia mi se accelerează. Există o singură femeie pe întreg continentul suficient de nebună încât să ridice tonul la general, dar se presupune c-ar trebui să fie la graniţă, cu Aripa de Est. Mira. Din birou se aude un răspuns înăbuşit, iar eu întind mâna spre clanţă. 

— N-are nicio şansă! strigă Mira, în timp ce trag cu putere de uşa masivă, însă greutatea rucsacului se deplasează înainte şi aproape că mă dărâmă. La dracu’! Generalul înjură din spatele biroului. Între timp, mă agăţ de spătarul canapelei stacojii, tapisate, ca să-mi recapăt echilibrul. 

— La naiba, mamă, nici măcar nu-şi poate căra rucsacul! izbucneşte Mira, care se repede spre mine. — Sunt bine! Obrajii îmi iau foc de ruşine şi mă chinui să mă ridic. S-a întors de nici cinci minute şi deja încearcă să mă salveze. Fiindcă trebuie să fii salvată, neghioabo! Nu vreau asta. Nu vreau să am nimic de-a face cu toate rahaturile astea din Cvadrantul Călăreţilor. Doar nu-mi doresc să mor. Ar fi fost mai bine dacă picam examenul de admitere la Basgiath şi mergeam direct în armată, la fel ca majoritatea recruţilor. Dar chiar mă pot descurca cu rucsacul. Şi o voi face de una singură.