— Nu-mi trebuie machiaj, zice Ron. Stă într-un scaun cu spătar drept, tare, pentru că Ibrahim i-a spus că nu e bine să te cocoşezi când apari la televizor.

— Chiar crezi că nu? răspunde cosmeticiana lui, Pauline Jenkins, scoţând pensule şi palete din geantă. A montat o oglindă pe o masă din Camera de Puzzle. Are o ramă cu becuri, iar strălucirea lor se reflectă în cerceii ei de culoarea cireşelor în timp ce pendulează înainte şi înapoi. Ron simte un mic impuls de adrenalină. Asta-i viaţa! Puţină televiziune. Dar unde sunt ceilalţi? Le-a spus că pot să vină „dacă au chef, nu-i mare scofală”, drept care va fi dărâmat dacă nu apare niciunul. — Să mă accepte aşa cum sunt, zice Ron. Mutra asta e dobândită, spune o poveste. — O poveste de groază, dacă-mi permiţi remarca, spune Pauline uitânduse la paleta de culori, apoi la chipul lui Ron. Îi trimite o bezea.

— Nu tre’ să fim frumoşi cu toţii, zice Ron. Prietenii lui ştiu că interviul începe la ora patru. Sigur o să ajungă în curând, nu? — Aici sunt de acord cu tine, dragule, zice Pauline. Miracole nu ştiu să fac. Dar îmi amintesc de tine pe vremuri. Al naibii de frumos erai, nu-i aşa?, dacă-ţi place genul. Ron mârâie. — Şi, sinceră să fiu, chiar îmi place genul, e exact pe felia mea. Luptai mereu pentru muncitori, te dădeai în stambă peste tot, nu-i aşa? Pauline deschide o cutie de pudră. — Încă mai crezi în asta, nu? Să-i ridici pe muncitori? Pieptul lui Ron iese puţin în faţă, ca un taur care se pregăteşte să intre în ring.

— Dacă încă mai cred în asta? Dacă încă mai cred în egalitate? Dacă încă mai cred în puterea muncii? Cum te cheamă? — Pauline, răspunde Pauline. — Dacă încă mai cred în demnitatea unei zile de muncă pentru un salariu cinstit, Pauline? Mai mult ca niciodată.