PROLOG închide ochii şi priveşte în întuneric. Acesta era sfatul tatălui meu pe vremea când eram copil şi nu puteam să adorm. Sigur, n-ar vrea să-i urmez sfatul acum, dar nu-mi pasă, mi-am pus în gând să fac aşa. Privesc întunericul nesfârşit care se întinde îndărătul pleoapelor mele închise. Deşi sunt întinsă pe jos, simt că sunt în cel mai înalt punct în care m-aş putea afla; mă ţin de o stea pe cerul nopţii pendulând deasupra unui gol negru şi rece. Arunc o ultimă privire degetelor mele care ţin strâns steaua luminoasă şi mă desprind. Cad, mă prăbuşesc, apoi plutesc, apoi iarăşi cad, aştept să ating tărâmul vieţii mele. Acum ştiu, aşa cum ştiam şi când eram mică şi mă luptam cu somnul, că dincolo de ecranul subţire al pleoapelor închise se află culoarea. Mă tachinează, provocându-mă să deschid ochii, să-mi piară somnul. Sclipiri de roşu şi arămiu, galben şi alb îmi colorează întunericul. Kcfuz să deschid ochii. Mă răzvrătesc şi strâng pleoapele mai tare, pentru a bloca orice fir de lumină, care nu ar face altceva decât să-ţi distragă atenţia şi să te ţină treaz – un semn că acolo este viaţă. Dar în mine nu mai pulsează viaţa. Sau în orice caz, nu o simt, de aici unde stau întinsă, la baza scărilor. Inima îmi bate mai tare acum, ca un boxer victorios rămas în picioare în ring, agitând victorios mănuşa roşie în aer, refuzând să plece de acolo. E singura parte din mine care contează, singura care a contat vreodată. Se luptă să pompeze sângele în jur pentru a vindeca, a înlocui ceea ce pierd acum. Dar sângele îmi iese din corp cu aceeaşi viteză cu care este pompat; formând un ocean în jurul meu, acolo unde am căzut. Ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim. Ne grăbim într-una. Nu avem niciodată timp aici, încercând să ajungem acolo. Ar fi trebuit să fi plecat de aici cu cinci minute mai devreme, ca să ajungem acolo. Telefonul sună iarăşi şi înţeleg ironia. Aş fi putut să nu mă grăbesc şi să răspund acum. Acum, nu atunci.