Soțul meu murise de trei ani când am încercat să iau legătura cu el. La acel moment, casa noastră era de mult vândută, costumele lui, donate, iar verigheta lui, depusă într-o casetă de valori. Tot ce păstrasem era o cutie de pantofi cu mărunțișuri: un nasture de cămașă, o listă veche de cumpărături, permisul lui de conducere, cheile de la mașină, o mâzgăleală pe un post-it. Atât am insistat să păstrez de la Danny: o cutie cu vechituri. Asta și, firește, copiii. Încetul cu încetul, am lăsat în urmă vechea noastră viață – deși se poate spune că m-a lăsat ea mai întâi –, iar acum mă aflam în ultimele etape ale unui nou început. Pentru mica mea familie întoarsă pe dos, asta însemna să părăsim orașul. Așa că, într-o dimineață călduroasă de Anul Nou, tipic texană, parcurgeam o bandă de asfalt spre zona rurală, verificând pentru a nu știu câta oară indicațiile, în timp ce copiii se împungeau cu baghete magice pe bancheta dubiței noastre. — Hei! am spus, surprinzându-le privirea în oglinda retrovizoare. Acelea sunt doar pentru vrăji, și nu pentru împuns sau alte cele. Era cam a zecea oară când amenințam că le confisc baghetele. Greșeală de educație, știu. Ar fi trebuit să li le iau de tot acum zece ieșiri de pe autostradă. Dar nu voiam să trec prin drama despre care știam că va urma. Ci doar ca amenințarea să fie suficientă. Ne apropiam de centrul orașului Atwater, Texas. Era la două ore de condus de Houston, la marginea unei zone deluroase, pe care nu o vizitasem niciodată sau la care nici măcar nu mă gândisem vreodată. Viteza limită scădea pe măsură ce ne apropiam, iar câmpurile care ne înconjuraseră de când părăsiserăm autostrada făceau acum loc magazinașelor cât hambarele, motelurilor din bolțari și fast-foodurilor. Am cuprins cu privirea totul, pentru a-mi calcula următorul pas: trebuia să înconjor tribunalul, apoi să fac dreapta pe FM 2237, cunoscut de localnici, se pare, drept Drumul Copacului Frânt. Le tot spuneam copiilor, cu o voce care până și mie-mi suna fals, că începeam „o aventură”. Deși adevărul era că mutarea în Atwater nu însemna atât un început, cât un sfârșit. În anul de după moartea soțului meu întâmpinasem multe greutăți – aflasem, de exemplu, că ne cheltuise economiile și că-și încasase asigurarea de viață –, dar cel mai dificil mi se părea că trebuise să mă mut cu mama. De atunci, locuiserăm în apartamentul ei timp de doi ani plini de atitudini pasiv-agresive, îndurând critici despre felul în care îmi creșteam copiii, despre siluetă, riduri, doliu, tunsoare și joie de vivre1 , care nu păreau să se sfârșească, asta până când, pe neașteptate, am primit o scrisoare de la sora sărită de pe fix a mamei, care-mi oferea o slujbă și o locuință. La ferma ei de capre din Atwater, undeva la sud-est de San Antonio. Acum, la mai puțin de o săptămână, schimbam o nebunie cu alta, sperând din toată inima că avea să fie o îmbunătățire. Drumul de dimineață de la Houston nu era doar asfaltul dintre două orașe, ci o schimbare de la vechea noastră viață la una nouă. Toată dimineața, importanța acestui fapt mă făcuse să simt o palpitație în piept; stăteam dreaptă în scaun, ținând volanul strâns cu ambele mâini, atentă ca la școala de șoferi. În fine, pe cât de atentă poți fi atunci când doi copii se lovesc cu baghete magice pe bancheta din spate. Chiar când drumul ne-a dus la un stop din piața orașului, iar eu mi-am tras răsuflarea în fața tribunalului care se ridica dinaintea noastră ca un castel Disney, fiul meu și-a altoit din nou sora în cap cu bagheta și, când aceasta a țipat, am călcat frâna și m-am întors spre ei. — Terminați! am spus, aruncându-le o privire severă. Data viitoare vă arunc baghetele pe geam. Ei și-au plecat puțin capet