Polițiștii îi spun că fata aflată de partea cealaltă a geamului nu a scos niciun cuvânt de când au adus-o acolo. La început, asta nu-l surprinde, după toate traumele pe care le-a îndurat ea, dar când o privește acum prin geam începe să pună la îndoială prima concluzie la care ajunsese. Aproape s-a prelins de pe scaunul tare, metalic, cu bărbia sprijinită de mâna bandajată, în timp ce cu cealaltă trasează simboluri fără sens pe masa de oțel inoxidabil. Ochii îi sunt pe jumătate închiși, cu pielea pleoapelor învinețită, iar părul negru îi este nespălat și lipsit de luciu. Îl are prins la spate într-un fel de coc dezordonat. Cu siguranță arată epuizată. Dar el nu ar zice că e cu adevărat traumatizată. Sorbind în continuare din cafea, agentul special FBI Victor Hanoverian studiază în liniște fata și îi așteaptă pe membrii echipei să i se alăture. Sau măcar partenerul lui. Cel de-al treilea coleg este la spital, cu celelalte fete, încercând să afle noutăți despre starea lor și, când va fi posibil, să le ia amprentele și să le descopere identitățile. Restul de polițiști sunt la fața locului. Puținul pe care l-a aflat deocamdată de la ei îl face să-și dorească deja să sune și să vorbească cu fiicele lui, să se asigure că sunt bine. Atâta doar că i s-a dus vestea că ar fi o persoană care știe să se poarte cu adolescenții, în special cu cei traumatizați, așa că e indicat să rămână aici și să încerce să vorbească cu această victimă. Poate distinge liniile vagi, roz, din jurul nasului și gurii fetei, lăsate de masca de oxigen care i-a fost de curând îndepărtată, dar și funingine care i-a rămas pe față și pe hainele împrumutate. Are bandaje înfășurate pe mâini și pe brațul stâng, și poate distinge și restul bandajelor de pe corp, pe sub materialul subțire al bluzei pe care i-a dat-o cineva de la spital. Tremură în pantalonii prea subțiri, cu tălpile goale ridicate de pe podeaua rece, dar nu se plânge.