Nu-i câtuşi de puţin cancer.
Pavilionul canceroşilor purta chiar numărul treisprezece. Pavel Nikolaevici
Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a
prăbuşit în el când medicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece”. De ce
nu s-or fi gândit să boteze cu treisprezece altă secţie, cea de ortopedie, de
exemplu, sau de afecţiuni gastrice? Cum-necum, în toată republica numai la
această clinică putea găsi ajutor.
— Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am cancer? Întreba cu
speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gâtului,
umflătura urâtă, care creştea văzând cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă
care încă o mai acoperea pe dinafară.
— Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp
ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avântat. Când scria îşi punea ochelarii
pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie – îi scotea. Nu mai era tânără şi arăta
pa-lidă, foarte obosită.
Această discuţie avusese loc cu câteva zile în urmă, în perioada când venea la
clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu rămâneau
la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui
Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase să se interneze, şi asta cât se
poate de repede. În aceeaşi măsură ca şi boala în sine – neprevăzută,
surprinzătoare, ce dăduse buzna în două săptămâni peste un om fericit, lipsit de
griji – pe Pavel Nikolaevici îl deprima şi faptul că urma să se interneze în această
clinică la comun – lucru ce nu i se mai întâmplase de foarte multă vreme, nici nu
mai ţinea minte de când. Îi căutase la telefon pe toţi – pe Evghenii Semionovici, pe
Şendiapin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rândul lor, pentru a se
interesa ce posibilităţi există, dacă n-au cumva, la această clinică, vreo rezervă
sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai
mici într-o rezervă. Dar nu izbutiseră să facă nimic din pricina înghesuielii
cumplite de aici.
Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul şef a fost promisiunea
că va fi scutit de formalităţile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă,
pe la baia comună şi garderobă.
Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul lor albastru pal, direct
la scările pavilionului treisprezece.
În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate de diftină, decolorate,
stăteau în cerdacul de piatră – erau vinete de frig, dar, de ple-cat, tot nu plecau.
Începând cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui
Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele

uşilor, al căror luciu se dusese sub mâinile bolnavilor, sala de aşteptare, cu
duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile măslinii, înalte,
ale pereţilor (culoarea aceasta măslinie părea ea însăşi murdară) şi băncile din
stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi pentru mulţimea de bolnavi veniţi de
departe – uzbeci în halate matlasate însoţiţi de femeile lor: cele bătrâne cu
basmale albe, iar cele tinere purtând unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în
cizme şi gumari – ce umpluseră încăperea stând, unii, şi pe jos. Culcat pe o bancă
şi ocupând-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atârna până la
pământ, un rus tânăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai oprea din
urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici şi îl atinseră atât
de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa. Pavel
Nikolaevici păli brusc, se opri şi şopti cu buzele albe: