A fost o vreme, greu de imaginat azi, când japonezii s-au îndrăgostit de China. Nu toţi japonezii, desigur, dar destui ca să se poată vorbi de o modă. Ca toate nebuniile de felul acesta din ţara mea, moda asta cu China a fost ceva efemer. Dar cât a durat a fost spectaculoasă. Nebunia a lovit ţara în toamna anului 1940, când armata noastră zănatică se scufunda în propria mocirlă. Bombardierele noastre distrugeau Chungking-ul. Dar degeaba. La drept vorbind, era ca şi cum un banc de peştişori ar încerca să mănânce o balenă. în Tokyo, căldura umedă a verii persista neplăcut. Asakusa1, de obicei aşa de plin de viaţă, părea obosit, de parcă oamenii nu mai aveau energie să se distreze. Oricum agitaţia se mutase în vest, în zona Ginza, dar chiar şi acolo era o atmosferă apăsătoare în aerul sufocant: cafenelele erau pe jumătate goale, barurile treceau prin vremuri grele, iar mâncarea din restaurante nu mai era aşa de gustoasă ca înainte. Veselia era oricum, chiar dacă nu interzisă, descurajată în mod oficial ca fiind „nepatriotică“. Apoi a venit nebunia cu China, ca un curcubeu pe cerul întunecat.

Filmele a căror acţiune avea loc în China erau noua modă. Toate fetele voiau să arate ca Ri Koran, vedeta manciuriană. Le vedeai plimbându-se prin Ginza, cu picioarele lor scurte, ca nişte ridichi umflate, în rochii de mătase strâmte. Se fardau în aşa fel încât să pară că au ochii mai oblici, mai exotici, mai chinezeşti. Nopţi chineze, hitul lui Ri Koran, ce evoca farmecul nopţilor în Shanghai, se difuza toată ziua la radio. Fetele fredonau melodia ritmată cu ochii închişi, fermecate, legănându-se uşor, ca nişte flori tropicale. O cafenea din Sukiyabashi, care se chema „Nopţi chineze", a angajat sosii ale lui Ri Koran. Nu că ar fi arătat ca ea. Dinţii stricaţi şi statura îndesată le dădeau de gol imediat - erau nişte ţărănci japoneze. Dar erau acolo, îmbrăcate în mătăsuri în culori ţipătoare, cu câte-o floare în păr. Era de-ajuns. Bărbaţii erau înnebuniţi după ele.