Încuietoarea ruginită cedează cu greu. Bărbatul este obligat s-o forțeze, să scoată cheia, să încerce din nou. Este teribil de cald aici. Nu atât de cald ca în oraș sau ca la câmpie, dar totuși. Temperatura se apropie de 30 de grade. Bărbatul își trage sufletul, pare să se gândească o secundă, apoi împinge ușor cu umărul în ușa de lemn și în același timp întoarce cheia. Se aude un declic: panoul greu cu vopseaua scorojită cedează și basculează spre interior, spre întuneric și răcoare. Casa n-a mai fost deschisă probabil de luni bune. Un ușor miros de rânced plutește în aer, dar impresia neplăcută este spulberată de răcoarea care domnește aici. 22 de grade: am timp să estimez temperatura din interior. Nu mai mult. Perfect. Îl aud pe bărbatul care se agită lângă mine, își pune jos geanta profesională din imitație de piele. Niște chei zornăie. Bărbatul le pune în buzunarul pantalonilor. — Caut întrerupătorul, precizează el. Aștept cuminte, în picioare, pe holul întunecat. N-am nimic altceva mai bun de făcut. Așteptarea a devenit a doua mea natură din acea seară de 21 iunie. Unica mea ocupație. Bărbatul gâfâie. O fi de vină căldura? Ori dificultatea de a căuta pe bâjbâite? Nu-l ajut. Nici nu mă gândesc s-o fac. Aștept. Nu știu cât timp se scurge stând așa între pereții groși ai casei vechi. Remarc absența vecinilor și liniștea. E un lucru bun și ăsta. — Gata, l-am găsit, îmi cer scuze. Brusc, lumina inundă holul. Agentul imobiliar își șterge fruntea și îmi adresează un zâmbet trist. Este convins că o să dau bir cu fugiții. Lumina slabă a becului, mirosul de rânced din interior, ușa care se deschide greu — lemnul s-a umflat fără îndoială… Totuși nu mă salvez fugind. Observ holul pe care mă aflu. Un hol întunecat, fără fereastră. Pardoseală de culoare maro-arămie. Pereți albi. Plinte din lemn închis la culoare. Un tablou reprezentând o biserică din piatră. Aud zgomote de foi scoase din geantă. Bărbatul își recitește notițele. Nu este pregătit. Își șterge din nou fruntea transpirată. Nu mă mișc. Nu întreb nimic. O să-mi spună el. Sau nu. Nu contează.

— Este o casă din 1940. Fațada a fost renovată acum zece ani. Acoperișul a fost izolat iarna trecută. Cred că văd o sclipire de satisfacție în privirea lui. Un argumentșoc fără îndoială. Țintuiesc cu privirea, fără să-l văd cu adevărat, tabloul reprezentând biserica. — O suprafață de șaizeci de metri pătrați. Ușa din dreapta dumneavoastră dă în cameră și cea din stânga, în baie. Întinde o mână, mă privește cu atenție. Îmi trebuie mai multe secunde ca să înțeleg că mă invită să înaintez, să fac câțiva pași și să deschid ușa din dreapta. Mintea îmi este lentă. În cele din urmă, bărbatul o ia înaintea mea, zâmbind din nou cu tristețe. Ușa asta se deschide mai ușor. În afară de un ușor scârțâit, nimic de semnalat. Nu-i mai aud pașii. Deduc de aici prezența mochetei care îi înăbușă. — O să deschid obloanele. Aștept. Zgomotul unui mâner care se mișcă. Un scârțâit surd. O rază de lumină plăpândă. O împingere mai puternică ce provoacă, de data asta, un scârțâit clar. În clipa următoare, lumina pătrunde în încăpere. O rază de lumină încărcată cu fire de praf care zboară cu nonșalanță. Disting într-adevăr o mochetă, de aceeași culoare, maro-arămie, ca pardoseala holului. Și un pat. Mare. Cu o tăblie din lemn masiv și greu, închis la culoare. Un șifonier ca pe vremuri, din lemn brut, înalt. Nimic mai mult. Esențialul. Ceea ce îmi convine. Nu întreb nimic. Liniște, răcoare și mai puțin soare. — Fereastra dă spre est. Veți putea vedea răsăritul soarelui deasupra pădurii, dacă sunteți o persoană matinală. El nu știe că n-am de gând să deschid obloanele. Că vreau să stau în întuneric. — Aveți întrebări? — Nu. Este surprins sau nu? Nu mă uit prea atentă la fața lui. Doar aștept. Sfârșitul vizitei. Cheile. Ca să mă închid în casă. Ne întoarcem pe hol. Ușa din stânga, de data asta. Aceeași manevră. Obloane care scârțâie. Lumină care intră. O cadă veche de culoare roz-somon, sinistră. Un bideu. Cine mai folosește așa ceva? O chiuvetă. Câteva rafturi de depozitare. — Va trebui să lăsați apa să curgă puțin… A fost oprită ceva timp. Cred că va fi cam galbenă la început. Apă galbenă. Apă transparentă. Apă, la urma urmei. Lumina tremură când ajungem iar în hol. Becul va trebui schimbat. Bărbatul deschide ultima ușă. Tușește. Încăperea este, fără îndoială, plină de praf. Sunt necesare câteva secunde între apăsarea pe întrerupător și apariția unei lumini alburii. Camera este în același stil precum cele dinainte: pardoseală maro, o bucătărie cu blat și dulapuri din lemn de culoare închisă, tapet rozsomon ornat cu motive de bambuși albi. Se deschide o fereastră, apoi obloanele pentru a permite unui aer mai curat să intre. Lumina mă obligă să mijesc ochii. Nu suport soarele. Cerul ăsta albastru mi se pare o insultă. Bărbatul vorbește și eu mă întorc cu spatele la fereastră. Caut din nou răcoarea și întunericul.

— După cum puteți vedea, fosta proprietară avea o grădină. Este abandonată, dar e suficient să săpați un pic ca s-o refaceți, dacă aveți chef. Se întrerupe. Cred că mă fixează cu privirea. — Nu vreți să vă uitați? Vă simțiți bine, doamnă? Nu suportați lumina? — Am o migrenă. — Îmi cer scuze. O să închid fereastra. Îi sunt recunoscătoare. Continuă, convins că e nevoie să-mi povestească toate astea ca să semnez contractul de închiriere astăzi. — Fosta proprietară era o doamnă în vârstă. A murit acum trei ani. Casa a rămas nelocuită de atunci… Nu că n-ar fi în stare bună, dimpotrivă, a fost conservată perfect de fiica doamnei, care trăiește în celălalt capăt al Franței, dar care vine aici o dată pe an ca să facă lucrări de întreținere. Izolarea acoperișului anul trecut, mai ales… Nu-l mai ascult efectiv. Nu-și dă seama de acest lucru. — Nu, problema este că oamenii fug de zonele rurale. Peste tot e la fel. Regiunea Auvergne nu mai tentează prea multă lume. — Mobila va rămâne? Încuviințează din cap, nu foarte deranjat de faptul că a fost întrerupt. — Bineînțeles. Totul va rămâne. Fiica doamnei Hugues, fosta proprietară, a vrut să păstreze interiorul și lucrurile personale. Poate că are de gând să se mute aici într-o bună zi… La pensie, de exemplu. Lucrurile personale sunt în pod, la etaj. Sunt aranjate bine, în cutii de carton, dar, dacă vă deranjează, pot eventual s-o contactez… — N-o să mă deranjeze. Își freacă mâinile cu satisfacție. — Poate că vreți să vă las să mai faceți un tur al casei singură? — Nu. E în regulă. — Poate grădina… — Mă grăbesc. — Ah… — Am putea semna actele imediat? Este foarte uimit, din câte văd. Nu se aștepta să reușească atât de ușor. O casă pe care se chinuie s-o închirieze de trei ani. O singură vizionare și afacerea este încheiată. — Sunteți sigură? E surprins chiar și el că întreabă asta, o citesc pe fața lui. — Da. — Bine, atunci… Da, am actele în mașină, dar… o să-mi trebuiască și niște documente justificative. Nici nu aștept să termine fraza, că și încep să scotocesc în geantă. Am pregătit totul, aranjând cu grijă în câte o folie de plastic fiecare dintre documentele cerute. Avizul de impozitare, ultimele fișe de salariu, hârtia de la notar privind testamentul și suma de bani care îmi revine, actul meu de identitate. — Oh… Aveți totul? Este perfect! Ne așezăm la masa din bucătărie ca să completăm contractul de închiriere și să ne ocupăm de diferite formalități.

— Mi-ați stârnit curiozitatea. Îmi trebuie câteva secunde ca să înțeleg că mi se adresează și să constat că a terminat de aranjat documentele justificative și mă observă, cu palmele puse pe masă.

— Poftim? — Sunteți din zonă? — Nu.

Locuiam în regiunea lyoneză. — N-aveți rude pe aici? Clatin din cap. Scoate un plescăit, menit să-i evidențieze uimirea. — Este o idee ciudată pentru o femeie singură să vină să locuiască într-o zonă atât de izolată. Nu va obține niciun răspuns de la mine, ceea ce pune capăt conversației noastre. Îi dau contractul semnat în două exemplare cu pixul meu albastru. — Bine, deci putem trece la întocmirea procesului-verbal de predare-primire. Las ușa deschisă până ce mașina agentului imobiliar dispare la capătul aleii, apoi în pădurea deasă care acoperă colinele înconjurătoare, după care închid panoul greu. Întuneric, liniște, răcoare. Rămân îndelung rezemată cu spatele de ușa din lemn, asigurându-mă că nu se va întoarce, că sunt singură, în sfârșit. N-am luat multe lucruri cu mine. O singură valiză, care se află în portbagajul mașinii și care o să mai aștepte. În rest, am lăsat tot, mai ales fotografiile. Nu vreau nimic care să-mi amintească de viața mea dinainte. Dinainte de 21 iunie și de seara care a urmat. Oare cum fac oamenii? Cum pot să-și vadă universul năruinduse și să-și reia viața în mod identic? Să se întoarcă la serviciu după câteva zile, să continue să locuiască în același apartament, să rămână în același cartier… Este ceva peste puterile mele. Au părăsit brutal lumea mea, amândoi, în aceeași noapte, și, începând din acel moment, lumea respectivă, cea în care trăiam, respiram, mă trezeam de douăzeci și nouă de ani, lumea aceea a încetat să existe. Am lăsat cheile apartamentului la Anne. Va face cu el ce crede că e mai bine. Nu l-am golit. N-am avut nici timpul, nici curajul s-o fac. Am vrut să fug cât mai repede. Totul a rămas așa cum era. Fără îndoială, ceaiul de plante pe care-l beam în momentul în care a sunat interfonul este încă pe blatul bucătăriei. Fără îndoială, catalogul pe care îl frunzăream este încă deschis, alături de ceașcă, și papucii lui Benjamin așteaptă pe hol. Tot ceea ce doream, la ieșirea din spital, era să fug de vară, de razele fierbinți ale soarelui și de mulțimile vesele de pe malul Ronului. Aș fi preferat ca ei să moară iarna, într-o seară cu ploaie torențială, sub un cer cenușiu. Nu în sunetul orchestrelor, al petardelor și al râsetelor, nu în prima zi de vară. Am deschis ușa când soarele a apus.

M-am asigurat de asta de mai multe ori, aruncând o privire printre obloanele închise. Ziua a fost lungă și este târziu, probabil s-a făcut ora 22. Ultimele luciri roșii ale apusului se estompează și se topesc în albastrul-cenușiu al nopții care începe. Îmi golesc portbagajul. Valiza mea roșie cu rotile scoate un zgomot înăbușit când cade pe pietriș. Fiecare dintre pașii mei mi se pare că răsună amplificat. Este prima dată când percep o tăcere atât de opacă, atât de grea. Am impresia că am fost absorbită cu totul de pădure. Las valiza în fața ușii de la camera mea și mă duc înapoi spre mașină. Mai am o sacoșă mare din plastic mult mai grea decât valiza. O sacoșă salvatoare. Vreo cincizeci de cutii de conserve, orez, paste și cereale de tot felul. N-am de gând să ies de aici prea curând. Mi-ar plăcea să dorm. Mi se pare că sunt obosită, dar e greu de spus sigur, într-atât ceasul biologic mi-a fost dat peste cap de insomnii. Mi-e puțin frig. Mă ia cu frisoane. Îmi pun un pled pe umeri și mă hotărăsc să-mi scot mobilul din geantă. Două mesaje de la mama. Un e-mail de la notar cu privire la formalitățile testamentare. Un apel pierdut de la Anne. Verific dacă am semnal — nu e foarte prost — și mă decid s-o sun. Este singura a cărei voce o mai suport. Și asta fiindcă este mama lui. Fiindcă îmi înțelege durerea mai bine decât oricine. Mă tem că n-o să răspundă, trebuie să fie foarte târziu pentru ea, dar, după două sonerii, o aud. — Amande, așteptam să mă suni. — Îmi aranjam lucrurile.

Descarca Zilele ce vor veni de Mélissa Da Costa in format pdf.