Contextul e totul. M-am costumat și-o să vedeți. Mă fac măscărici la bâlci, telal la târg, actor total, vorbesc în dodii, perorez nepotolit de la tribună. Am sindromul Tourette. Gura mea nu se lasă, deși îndeobște murmur sau șoptesc în barbă de parcă aș citi cu glas tare, mărul lui Adam îmi saltă sub piele, mușchiul maxilarului îmi zvâcnește sub obraz ca o inimă miniaturală, sunete înăbușite, cuvinte amuțite în năluci de grai, teci golite de suflu și ton. (Dacă aș fi un răufăcător vânat de Dick Tracy, ar trebui să fiu gângav ca Mumbles.) În această formă diminuată cuvintele irup din preaplinul minții mele, revărsându-se peste suprafața lumii, gâdilând realitatea asemenea degetelor pe o claviatură de pian. Mângâind, zgândărind. Sunt ca o armată invizibilă într-o misiune de menținere a păcii, o hoardă pașnică. Nu, cuvintele nu vor să facă rău; doar înduplecă, tălmăcesc, netezesc. Pretutindeni îndreaptă imperfecțiunile, reașază la loc firele de păr, reașază rațele în cârdul lor, înlocuiesc bucățile de gazon smulse. Numără și lustruiesc argintăria. Le bat ușor la fund pe bătrânele doamne, făcându-le să chicotească. Doar că – aici e hiba – atunci când cuvintele mele întâlnesc prea multă perfecțiune, când suprafața sclipește deja impecabil, când rațele sunt deja aranjate ordonat, iar bătrânele doamne s-au îmbunat, atunci mica mea armată se răzvrătește, sparge vitrinele. Realitatea are nevoie de o scrijelitură ba ici, ba colo, covorul are nevoie de un defect. Cuvintele mele încep să smulgă nervos firele din urzeală, căutând să domine, un punct slab, o ureche vulnerabilă. Și atunci mă apucă o nevoie imperioasă de a striga în biserică, în camera copilului, în cinematograful ticsit de lume. E ca o mâncărime inițial insignifiantă. Dar mâncărimea aceasta devine curând ca un torent în spatele unui baraj șubrezit. Potopul lui Noe. Mâncărimea aceea înseamnă viața mea. Uite, mă apucă și-acum. Acoperiți-vă urechile. Construiți-vă o arcă. „Mănâncă-mă!” răcnesc eu.

Amguurapblhină”, a molfăit Gilbert Coney, ca reacție la izbucnirea mea, dar fără nici să întoarcă măcar capul. Abia am reușit să deslușesc cuvintele – „Am gura plină” –, deopotrivă un adevăr și o glumă, stângace însă. Obișnuit cu ticurile mele verbale, nici nu se mai sinchisea de obicei să comenteze. Acum a împins punga de hamburgeri White Castle în direcția mea pe scaunul mașinii, foșnind hârtia. „Ia-ș’bagălazjgheab.” Coney nu merita să-i acord vreo atenție deosebită. „Mănâncă-mămănâncă-mă”, am zbierat pițigăiat din nou, evacuând încă o parte din presiunea acumulată în capul meu. Pe urmă, am fost în stare să mă concentrez. M-am servit cu unul dintre hamburgerii aceia micuți. Despachetându-l, am ridicat capacul chiflei ca să examinez grătarul de găurele din miezul pâinii, mâzga lucioasă de ceapă tocată. Asta era o altă compulsie. Când vedeam un White Castle, trebuia întotdeauna să mă uit în el, să evaluez contrastul dintre chifteaua plată fasonată mecanic și grămăjoara de maglavais prăjit. Chaos și Kontrol. Apoi, am făcut mai mult sau mai puțin cum îmi sugerase Gilbert – am îndesat în gură hamburgerul întreg. Și, în timp ce vechiul slogan Cumpără-i la pungă1 îmi zumzăia adânc prin cap, iar fălcile mele munceau să macine bunătatea de burger în bucăți ingerabile, m-am întors iarăși să mă holbez afară, pe geam, la casă. Mâncarea are darul să mă potolească efectiv. Venisem să ținem sub supraveghere la numărul 109 de pe East 84th Street o vilă stingheră, pironită între doi zgârie-nori unde, pe lângă portarul de la intrare, venind și plecând din hol diverși curieri bicicliști cu pungi calde de mâncare chinezească zburau ca niște molii istovite într-o lumină ternă de noiembrie. Era ora cinei în Yorktown. Gilbert Coney și eu luasem măsuri, pentru a ne putea alătura festinului, și făcusem un ocol prin Harlemul spaniol ca să ne cumpărăm burgeri. Nu a mai rămas decât un singur restaurant White Castle în Manhattan, pe East 103rd Street. Dar nu este la fel de bun ca unele dintre localurile de la periferie. Nu mai ai posibilitatea să urmărești cum îți prepară ceea ce ai comandat și, sincer să fiu, am început să mă întreb dacă nu cumva au ajuns să bage chiflele la cuptorul cu microunde, în loc să le încălzească la bain-marie. 

Orfani în Brooklyn Jonathan Lethem descarca gratis PDF.