A murit. Iubitul meu soț, mărețul Țar al Tuturor Rusiilor, a murit – taman la timp. Cu câteva clipe înainte ca moartea să îl ia, Petru a cerut să îi fie aduse o pană de scris și hârtie, în odaia lui din Palatul de Iarnă. Mai că mi-a stat inima în loc. Nu uitase, voia să mă tragă în jos, după el. Când și-a pierdut cunoștința pentru ultima oară, iar întunericul l-a tras mai aproape de inima sa, pana i-a alunecat dintre degete. Cerneala neagră a împroșcat așternuturile pătate. Timpul și-a ținut răsuflarea. Ce dorise să hotărască Țarul cu acel ultim efort al colosalului său spirit? Cunoșteam răspunsul.

Lumânările din candelabrul înalt umpleau încăperea cu un miros greu și o lumină nesigură; lucirea lor făcea umbrele să se legene și aducea la viață siluetele de pe tapiseriile flamande, ale căror expresii necioplite trădau durere și neîncredere. Vocile oamenilor care stătuseră lângă ușă toată noaptea erau înăbușite de vântul de februarie, ce zgâlțâia cu furie obloanele. Timpul se întindea încet, ca uleiul la suprafața apei. Petru se întipărise în sufletele noastre așa cum se întipărea inelul său cu sigiliu în ceara fierbinte. Părea imposibil ca lumea să nu se fi oprit din mersul său la trecerea lui la cele veșnice. Soțul meu, cea mai mare voință care s-a impus vreodată Rusiei, ne fusese mai mult decât stăpân. Fusese soarta noastră.

Era încă soarta mea. Doctorii – Blumentrost, Paulsen și Horn – stăteau în tăcere în jurul patului lui Petru și îl priveau tulburați. Un leac de cinci copeici, administrat din timp, l-ar fi salvat. Slavă Domnului pentru lipsa de judecată a vracilor! Fără să mă uit, îi simțeam pe Feofan Prokopovici, Arhiepiscop de Novgorod, și pe Alexandr Menșikov urmărindu-mă cu privirile. Prokopovici transformase voia Țarului în veșnicie, iar Petru avea pentru ce să îi fie recunoscător. Menșikov, în schimb, își datora toată bogăția și influența lui Petru. Ce spusese el când cineva încercase să ponegrească numele lui Alexandr Danilovici în fața lui, referindu-se la afacerile sale încâlcite? „Menșikov rămâne întotdeauna Menșikov, în tot ce face!“ Asta a pus capăt speculațiilor. Doctorul Paulsen închisese ochii Țarului și îi încrucișase mâinile pe piept, dar nu-i îndepărtase încă sulul, ultimul testament al lui Petru, din strânsoarea degetelor. Mâinile lui, care fuseseră întotdeauna prea gingașe pentru trupul înalt și robust, înțepeniseră, neajutorate. Cu numai două săptămâni înainte își înfipsese mâinile acelea în părul meu, răsucindu-l în jurul degetelor, inspirându-i aroma de apă de trandafiri și lemn de santal.

– Ecaterina mea, mi-a zis el, după numele pe care el însuși mi-l dăduse și mi-a zâmbit. Ești încă o mare frumusețe. Dar cum vei arăta oare închisă într-o mănăstire, cu părul tăiat, cheală? Frigul de acolo îți va frânge spiritul, chiar dacă ești tare ca un bivol. Știi că Evdochia încă îmi scrie, implorându-mă să îi trimit o a doua blană, sărmana de ea! Mare noroc că tu nu știi să scrii! a adăugat el, râzând.