Prolog 

În cei trei sute douăzeci și șapte de ani care s-au scurs de la alegerea lui Hugo Capet până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi au domnit în Franța, lăsând toți câte un fiu care să le urmeze la tron. Prodigioasă această dinastie a Capețienilor, căreia, până atunci, destinul părea să-i fi hărăzit trăinicie. Din cele unsprezece domnii, doar două număraseră mai puțin de cincisprezece ani. Indiferent de mediocritatea unora dintre regi, această extraordinară continuitate a exercitării puterii a contribuit la formarea unității naționale. Locul legăturii feudale, una pur personală între vasal și suveran, între cel mai slab și cel mai puternic, fu ușor, ușor luat de o altă legătură, un alt contract, care unea membrii unei vaste comunități umane, supusă vreme îndelungată acelorași vicisitudini și aceleiași legi. Deși ideea de națiune nu era încă evidentă, principiul și întruchiparea ei existau deja în persoana regelui, izvor permanent de autoritate. 

Cine spunea „rege“ spunea „Franța“. Reluând obiectivele și metodele lui Ludovic al VI-lea și Filip August, cei mai remarcabili dintre înaintașii săi, vreme de treizeci de ani, Filip cel Frumos se străduise să înfăptuiască și să consolideze această unitate abia înfiripată; însă liantul era încă fragil. Or, abia dispăruse regele de fier, că fiul său Ludovic al X-lea îl și urmă în mormânt. Iar poporul nu putea să nu vadă în aceste două decese, survenite unul după altul, semnul fatalității. 

Al doisprezecelea rege domnise optsprezece luni, șase zile și zece ceasuri, suficient ca acest monarh nevolnic să compromită în mare parte opera tatălui său. În timpul domniei lui, Ludovic al X-lea s-a remarcat mai cu seamă prin punerea la cale a asasinării primei sale soții, Margareta de Burgundia, trimiterea la spânzurătoare a prim-ministrului lui Filip cel Frumos, Enguerrand de Marigny, și prin isprava de a fi împotmolit o întreagă oaste în noroaiele Flandrei. În timpul unei foamete ce decima poporul, îmboldite de baroni, două provincii se răsculaseră. Marea nobilime încerca din nou să se impună în fața puterii regale; reacțiunea era atotputernică, iar vistieria, secătuită. Ludovic al X-lea primise coroana în vremea când lumea nu avea papă și murea înainte de a se fi ajuns la un acord asupra alegerii unui pontif. Iar acum Franța era fără rege. 

Căci, din prima lui căsătorie, Ludovic nu lăsa decât o fată de cinci ani, Jeanne de Navarra, despre care mulți ziceau că ar fi bastardă. Cât despre rodul celei de-a doua căsătorii, el nu constituia, pe moment, decât o speranță slabă; regina Clémence era însărcinată, dar avea să nască abia peste cinci luni. În sfârșit, se spunea pe față că Arțăgosul fusese otrăvit. În aceste condiții, care avea să fie a treisprezecea domnie? Nu se prevăzuse nimic pentru organizarea regenței. La Paris, contele de Valois se străduia să se impună ca regent. 

La Dijon, ducele de Burgundia, fratele reginei strangulate și conducătorul unei puternice ligi de baroni, nu avea să rateze posibilitatea de a se erija în apărătorul drepturilor nepoatei sale, Jeanne de Navarra. La Lyon, contele de Poitiers, primul frate al lui Ludovic al X-lea Arțăgosul, se lupta cu uneltirile cardinalilor și se silea zadarnic să obțină o decizie a conclavului. Flamanzii nu așteptau decât prilejul de a pune din nou mâna pe arme, iar seniorii din Artois continuau războiul lor civil. 

Nu era oare suficient pentru ca poporul să-și amintească de afurisenia pe care, în urmă cu doi ani, marele maestru al templierilor o aruncase de la înălțimea rugului său? Într-o epocă dominată de superstiții, poporul putea ușor să se întrebe, în această primă săptămână din iunie 1316, dacă nu cumva seminția Capețienilor era de acum încolo blestemată pe veci.