O fermă pierdută undeva în peisajul rural al Angliei, într-o zi de vară, la începutul anilor ’60. O casă modestă, cu bârne de lemn, cu varul scorojit pe peretele dinspre apus, cu clematite căţărându-se pe tencuială. Pe coş iese fum şi îţi dai seama dintr-o privire că pe plita sobei din bucătărie abureşte o mâncare bună. În spate, straturile de zarzavat sunt aranjate într-un anume fel, ferestrele cu ochiuri de plumb sclipesc mândre, iar ţiglele acoperişului stau frumos aşezate. Casa e împrejmuită de un gard simplu, cu o poartă care desparte grădina de pajiştile şi de crângul din preajmă. Un pârâiaş se strecoară leneş pe pietrele dintre copacii noduroşi, unduindu-se de secole când la soare, când la umbră, dar susurul lui nu se aude până aici. Casa e destul de izolată, la capătul unei alei prăfoase, ce se desprinde din drumul de ţară al cărui nume îl poartă. Câte o boare mai tulbură peisajul tăcut şi neclintit. Două cercuri, foarte la modă anul trecut, stau proptite de bolta cu glicină. Un ursuleţ de catifea cu un ochi bandajat şi cu un aer demn, îngăduitor stă de veghe din coşuleţul cu cârlige de rufe, iar roaba încărcată cu ghivece de flori aşteaptă răbdătoare lângă şopron. Peisajul încremenit pare încărcat de o senzaţie de aşteptare, asemenea unei scene de teatru în clipa dinaintea intrării actorilor, când toate căile sunt deschise pentru orice şi soarta nu a fost încă pecetluită de întâmplări, şi-apoi… — Laurel! răzbate din depărtare vocea nerăbdătoare a unui copil. Lau-rel! Unde eşti? Parcă s-a risipit o vrajă, luminile se aprind şi cortina se ridică. Câteva găini îşi fac apariţia, ciugulind printre dalele potecii dinspre grădină, o gaiţă îşi târăşte umbra în zbor peste grădină, un tractor îşi porneşte zumzetul în poiana învecinată. Şi sus, deasupra tuturor, tolănită pe podeaua căsuţei din copac, o fată de şaisprezece ani îşi împinge în cerul gurii acadeaua de lămâie pe care o suge, oftând. * Îşi dădea seama că era nedrept din partea ei să îi lase să o caute, dar, cu toată zăpuşeala asta şi cu povara secretului pe care îl tăinuia, cazna unor jocuri – oricât de copilăreşti ar fi fost – era prea mare. Şi, pe de altă parte, acesta era şi rostul lor, aşa cum spunea mereu tata, astea sunt regulile, şi n-o să înveţe niciodată nimic dacă nu o să încerce. Nu era vina ei dacă ştia să-şi găsească ascunzători mai bune. Era drept că ele erau mai mici decât ea, dar nici prunci neştiutori nu erau. Şi, oricum, nu avea nici un chef să fie găsită. Cel puţin nu acum. Nu voia decât să stea întinsă, să-şi simtă picioarele goale mângâiate de poalele rochiei de bumbac şi să-şi lase mintea năpădită de gânduri. Despre el. Billy. A închis ochii şi numele lui i-a apărut îndărătul pleoapelor. Cu litere roşii, strălucitoare ca neonul. O furnica pielea şi a răsucit acadeaua în aşa fel încât gaura din mijloc i-a ajuns pe vârful limbii. Billy Baxter. Privirea aruncată peste ochelarii negri de soare, zâmbetul aspru, azvârlit dintr-un colţ al gurii, părul negru, ca de dandy1… 1. Teddy-boy (engl.) – subcultură a tinerilor englezi din anii ’50 amintind de dandy edwardieni (Teddy, diminutiv de la Edward), asociaţi ulterior cu mişcarea rock-and-roll americană. A fost fulgerător, aşa cum îşi imaginase că este dragostea adevărată. Cu cinci săptămâni în urmă, întro sâmbătă, când a coborât din autobuz împreună cu Shirley, a dat cu ochii de Billy şi de prietenii lui, care fumau pe treptele de la intrarea salonului de dans. Şi-au încrucişat privirile şi Laurel i-a mulţumit lui Dumnezeu în gând că alesese să îşi dea salariul pe o săptămână în schimbul unei perechi de ciorapi de nailon. — Haide, Laurel! a răsunat vocea lui Iris, înmuiată de căldură. De ce nu joci corect? Laurel a închis ochii tot mai strâns. Au dansat împreună toate dansurile. Orchestra şi-a înteţit ritmul, o şuviţă de păr i s-a desprins din cocul pe care se străduise să-l copieze de pe coperta revistei Bunty2, o dureau tălpile, dar a dansat înainte, oprindu-se doar când Shirley, îmbufnată că nu era băgată în seamă, şi-a făcut apariţia lângă ea, spunându-i pe un ton sfătos, ca de mătuşă mai în vârstă, că trebuia să prindă ultimul autobuz dacă voia să ajungă acasă la ora stabilită (ei nici că i-ar fi păsat de asta). Şi-atunci, în timp ce Shirley bătea din picior şi Laurel îşi lua grăbită rămas-bun, Billy a apucat-o de mână, trăgând-o spre el şi Laurel şi-a dat seama că aşteptase toată viaţa clipa aceea minunată şi strălucitoare…