Hienele se adunau în vestibul. Salonul era deja plin până la refuz, precum şi sufrageria, şi biblioteca de la etaj. Alte fiare în negru se înşirau pe scara arcuită. Din când în când, câte două-trei dădeau din cap sorbind din cupele de şampanie. Erau atente, în aşteptare, pline de speranţă. Mai erau şi veninoase, şi dezgustătoare. Erau neamurile. Câţiva prieteni ai contelui de Heavensmound erau şi ei prezenţi. Se aflau acolo ca să-şi arate sprijinul şi compasiunea pentru nefericita tragedie care urma să aibă loc. Sărbătorirea avea să înceapă mai târziu. Pentru un scurt răstimp, toţi încercaseră să se poarte demn, pe măsura solemnei ocazii. Curând însă, băutura le dezlegase gândurile şi zâmbetele, şi nu peste mult timp au început să se audă chiar şi râsete, peste clinchetele paharelor de cristal. Bătrâna murea, în sfârşit. În ultimul an avuseseră loc două alarme false, dar mulţi credeau că acest al treilea atac avea să săvârşească marea minune. Era prea bătrână ca să mai dezamăgească pe toată lumea. Trecuse deja de şaizeci de ani. Lady Esther Stapleton îşi petrecuse viaţa îmbogăţindu-se, şi era timpul să moară, pentru ca rudele să înceapă să-i cheltuiască averea. În fond, se spunea că era una dintre cele mai bogate femei din Anglia. Se mai spunea şi că singurul ei fiu în viaţă era unul dintre cei mai săraci oameni. Nu era drept, sau cel puţin aşa declarau creditorii lui, plini de compasiune, ori de câte ori îi putea auzi 5 desfrânatul conte. Malcolm era contele de Heavensmound, pentru numele lui Dumnezeu! Şi ar fi trebuit să poată cheltui cât voia şi oricând dorea. Fireşte, era un risipitor neruşinat, şi mai era şi un destrăbălat, dar cămătarii nu priveau chiorâş aceste cusururi. Ba chiar, dimpotrivă. În timp ce bancherii mai respectabili refuzau demult să-i mai împrumute bani depravatului conte, creditorii de la colţ de stradă îi făceau cu plăcere hatârul. Jubilau. Savurau întru totul dezmăţul clientului lor. Fiecare îi pusese dobânzi enorme ca să-l scoată din ultimul fiasco la jocuri, ca să nu mai spună nimic de sumele năucitoare pe care trebuise să le plătească pentru a-i amuţi pe părinţii domnişoarelor seduse şi abandonate de el. Datoriile se adunaseră grămadă, însă răbdătorii cămătari aveau să fie în curând răsplătiţi cu prisosinţă. Sau, cel puţin, aşa credeau toţi. Thomas, tânărul ajutor al majordomului bolnav, dădu afară încă un creditor şi trânti uşa cu mare plăcere. Era indignat de comportamentul lor. Nu se îndoia că ştiau ce se întâmpla. Pur şi simplu puţin le păsa. Thomas trăia în casă de la doisprezece ani şi, în tot acel timp, nu mai văzuse ceva atât de ruşinos. Scumpa lui stăpână era sus, chinuindu-se să rămână în viaţă până i se rezolvau cu bine afacerile, iar nepoata ei favorită, Taylor, sosea să-şi ia rămas bun, în timp ce, jos, fiul muribundei făcea frumos, râzând şi glumind ca un bădăran ce era. Fiica lui, Jane, i se ţinea de braţ, cu o expresie îngâmfată. Thomas bănuia că înfumurarea se datora faptului că se aştepta ca tatăl ei avea să-şi împartă cu ea averea. Două mere stricate în acelaşi coş, îşi spuse Thomas. O, da, tatăl şi fiica semănau şi la caracter, şi la lăcomie. Valetul nu se considera neloial stăpânei fiindcă avea păreri atât de rele despre rudele ei. Şi ea gândea la fel. În câteva ocazii o auzise pe Lady Esther numind-o pe Jane viperă. Şi avea dreptate. În secret, Thomas o făcea în feluri mult mai urâte. Era o tânără rea, cu capul plin de intrigi, şi i se părea că n-o văzuse niciodată zâmbind decât după ce călca deliberat 6 în picioare sentimentele cuiva. Se spunea că majoritatea tinerilor şi a tinerelor care tocmai îşi ocupau locul în societate se temeau de ea, deşi ştiau că n-ar fi fost bine să recunoască acest lucru. Thomas nu ştia dacă bârfele erau adevărate sau nu, dar de un lucru era sigur: Jane era o distrugătoare de visuri. De data asta însă mersese prea departe, căci îndrăznise să atace ceea ce preţuia cel mai mult Lady Esther. Încercase s-o distrugă pe Lady Taylor. Thomas scoase un mormăit de satisfacţie. Nu peste mult timp, Jane şi neruşinatul ei tată aveau să-şi dea seama de ramificaţiile faptelor lor trădătoare. Draga de Lady Esther fusese prea ocupată cu problemele de sănătate şi necazurile familiale ca să observe ce se întâmpla. Din ziua când sora mai mare a lui Taylor, Marian, plecase la Boston cu gemenii ei, Lady Esther intrase în declin. Şi de-atunci, o dusese tot mai rău. Thomas credea că nu renunţase complet numai fiindcă era hotărâtă ca, mai întâi, să-şi vadă măritată şi la casa ei fata pe care o crescuse ca pe propria ei fiică. Nunta lui Taylor fusese contramandată, în urma amestecurilor lui Jane. Totuşi, din această groaznică umilinţă se alesese şi cu ceva de folos. În sfârşit, Lady Esther deschisese ochii. Fusese o femeie iertătoare, până la această ultimă infamie. Acum, nu mai era decât răzbunătoare. Unde Dumnezeu era Taylor? Thomas se rugă să sosească la timp pentru a semna hârtiile şi a-şi lua rămas bun de la bunica ei. Servitorul se mai plimbă nervos câteva minute. Apoi, se ocupă de oaspeţii care tândăleau atât de insolent pe trepte, conducându-i în sera deja plină din spatele casei. Le mai oferi de mâncare şi de băut, ca să le obţină cooperarea. După ce-i înghesui înăuntru şi pe ultimii ticăloşi, închise uşa, apoi reveni grăbit în antreu.