Ar putea fi perfecţiunea – imagine pentru ochii divini – lumea care există şi gata, mută existenţă de apă şi de pământ, operă încheiată şi exactă, adevărul – adevărul – dar încă o dată se află salvatorul grăunte al omului, cel care pune beţe în roate acestui paradis, o inerţie care ajunge, singură, să desfiinţeze întreg aparatul inexorabilului adevăr, un lucru de nimic, dar, plantat în nisip, imperceptibila smulgere din suprafaţa acelei sfinte icoane, minuscula abatere ocupând perfecţiunea plajei distruse. Văzută de departe, ea n-ar părea decât un punct negru: în gol, nimicul unui om şi cel al unui şevalet de pictor. Şevaletul este încă ancorat cu corzi subţiri şi cu patru pietre aşezate în nisip. Oscilează imperceptibil în vântul care suflă întotdeauna dinspre nord. Bărbatul poartă cizme înalte şi o haină largă de pescar. Stă în picioare cu faţa la mare, răsucind între degete o pensulă subţire. Pe şevalet, o pânză. E ca o santinelă – trebuie să înţelegem lucrul acesta – gata să apere acea bucată de lume de invazia tăcută a perfecţiunii, crăpătura subţire Care strică spectaculoasa scenografie a fiinţei. Cu toate că e mereu aşa, ajunge licărirea unui om ca să rănească liniştea care ar deveni într-o clipă adevăr şi ea, dimpotrivă, se preschimbă imediat în aşteptare şi întrebare, prin simpla şi infinita putere a acelui om care este o fantă şi o ferestruică, o portiţă pe unde răzbat istorii şi fluvii şi cumplitul repertoriu a ceea ce ar putea fi, ruptura infinită, rana miraculoasă, cărare sub paşii nenumăraţi, unde nimic nu va putea fi adevărat, dar totul va fi – întocmai cum sunt paşii acelei femei înfăşurate într-o pelerină violetă, cu creştetul acoperit, o femeie care măsoară cu paşi lenţi plaja, mergând de-a lungul resacului mării şi trasând linia de-a dreapta şi de-a stânga a, de-acum, pierdutei perfecţiuni a marelui tablou, consumând distanţa care o separă de bărbat şi de şevaletul său, până când ea ajunge la câţiva paşi de el, unde devine un nimic, acolo oprindu-se şi, tăcând, priveşte.