Frans Balder se considerase dintotdeauna un tată deplorabil. Deși August împlinise deja opt ani, nu încercase niciodată să-și asume responsabilitatea de părinte și nici nu putea spune că începuse să-i surâdă ideea între timp. Cu toate astea, așa cum înțelegea el lucrurile, era de datoria lui să acționeze. Băiatul n-o ducea deloc bine în casa fostei soții și a nenorocitului ei de logodnic, Lasse Westman. Așadar, Frans Balder își dăduse demisia de la compania din Silicon Valley și zburase acasă, unde aștepta în stare de șoc un taxi pe aeroportul din Arlanda.

Era o vreme mizerabilă. Ploaia și vijelia îi biciuiau obrajii și se întrebă pentru a suta oară dacă făcea într-adevăr ce trebuia. Dintre toți tembelii egoiști din lume, tocmai el avea să devină tată cu normă întreagă. O nebunie, ce mai. La fel de bine-ar fi putut lucra la Zoo.

Nu știa absolut nimic despre copii, mai nimic despre viață în general și, ceea ce era cu adevărat remarcabil, nimeni nu-l rugase să facă nimic. Nici mama băiatului, nici bunica maternă nu-l sunaseră să se roage de el și să-i spună să-și asume responsabilitatea. Fusese alegerea lui, iar acum plănuia ca, în ciuda unei decizii vechi privind încredințarea custodiei și fără vreun avertisment, să dea buzna în viața fostei sale soții și să-și ia băiatul acasă. Sigur aveau să sară scântei. Și cu siguranță avea să și-o ia pe coajă de la afurisitul de Lasse Westman. Totuși, asta era situația, așa că Frans sări într-un taxi condus de o șoferiță care mesteca gumă cu frenezie și avea chef de taclale. Nu îl prinsese într-una dintre zilele lui bune. Lui Frans Balder nu-i prea ardea de vorbit.