Deci chestia-i că eu vin din lumea pe care ar trebui s-o avem. Asta evident că nu înseamnă nimic pentru tine, pentru că tu trăieşti aici, în lumea asta de rahat pe care o avem. Dar n-ar fi trebuit să fie aşa. Şi e numai vina mea – mă rog, a mea şi într-o mai mică măsură a tatălui meu şi, da, cred că într-o oarecare măsură şi a lui Penelope. E greu să-mi dau seama cum ar trebui să încep să explic totul. Dar OK, ştii viitorul ăla pe care îşi imaginau oamenii din anii ’50 c-o să-l avem? Maşini zburătoare, menajere-robot, pastile de mâncare, teleportare, ghiozdane cu propulsie, plăci plutitoare, trotuare rulante, pistoale-laser, vacanţe în spaţiu şi baze pe Lună. Toată tehnologia aia uluitoare, transformaţională, despre care bunicii noştri credeau că e după colţ. Chestiile alea de la „Expoziţia universală“¹ şi din revistele pulp-SF cu titluri ca Poveştile fantastice ale viitorului şi Incredibila lume de mâine. Ştii la ce mă refer? Ei bine, s-a-ntâmplat. Totul s-a-ntâmplat, mai mult sau mai puţin, exact cum şi-au imaginat ei. Nu vorbesc de viitor. Vorbesc de prezent. Azi, în anul 2016, umanitatea trăieşte întrun paradis tehno-utopic al abundenţei, realizărilor şi miracolului. Numai că nu se-ntâmplă asta. Bineînţeles că nu se-ntâmplă. Trăim într-o lume în care, sigur, există iPhone-uri şi imprimante 3D şi, nu ştiu, drone sau altceva. Dar nu este deloc ca-n Familia Jetson. Numai că aşa ar fi trebuit. Aşa a fost. Până când n-a mai fost. Dar ar fi fost încă dacă n-aş fi făcut eu ce-am făcut. Sau nu, stai un pic, ce voi fi făcut. Scuze, chiar dacă am primit cea mai bună educaţie pe care o putea primi un cetăţean al Lumii de Mâine, gramatica situaţiei e puţin derutantă. Poate că persoana întâi nu-i cea mai potrivită pentru povestea asta. Poate că dacă mă refugiez în persoana a treia o să creez un fel de, cum să zic, distanţă sau perspectivă sau măcar linişte interioară. Merită să-ncerc.