Ascensorul seamănă cu o colivie. Genul de colivie înaltă, bogat ornamentată, cu bare subțiri și exterior aurit. Chiar mă gândesc la păsări în timp ce pășesc înăuntru. Exotic, luminos și luxuriant. Este tot ceea ce eu nu sunt. Femeia de lângă mine, însă, se încadrează cu desăvârșire în peisajul grandios, cu un costum albastru, marca Chanel, păr blond, mâinile perfect îngrijite, purtând o colecție impresionantă de inele pe degete. Trebuie să aibă vreo 50 de ani. Poate mai mult. Botox-ul i-a făcut fața întinsă și strălucitoare. Are o voce precum șampania, ascuțită și ușoară, și un nume la fel de elegant, Leslie Evelyn. Pentru că acesta, practic, e un interviu de angajare, port și eu un costum. Negru. Nu e chiar Chanel. Pantofii mei sunt de la Payless. Iar părul șaten, despicat, îmi ajunge până la umeri. În mod normal, aș fi mers la Supercuts pentru o tunsoare, dar chiar și acest mic serviciu costă mai mult decât îmi pot permite. Încuviințez cu un interes prefăcut, în timp ce Leslie Evelyn spune: — Ascensorul este original, desigur. La fel și scara principală. Nu s-au schimbat prea multe în hol, de când s-a deschis acest imobil, în 1919. Asta este partea bună a clădirilor vechi, au fost construite să dureze. Și, se pare, ca să invadeze spațiul personal al celorlalte persoane. Eu și Leslie stăm umăr la umăr în cabina ascensorului, surprinzător de mică. Dar lipsa spațiului este compensată de stil, are un covor roșu pe podea și frunze din aur pe tavan. Pereții sunt acoperiți cu panouri din lemn de stejar, ce se înalță până la nivelul taliei, de unde sunt înlocuite cu o serie de ferestre înguste. Ascensorul are două uși, una cu bare subțiri de fier, care se închide singură, iar cealaltă reprezintă un grilaj transversal din fier forjat, pe care Leslie îl așază la loc, înainte de-a apăsa butonul pentru ultimul etaj. Pornim de îndată, ridicându-ne încet, dar sigur, într-una din cele mai celebre clădiri din Manhattan. Dacă aș fi știut că apartamentul se află în această clădire, nu aș fi răspuns niciodată la anunț. L-aș fi considerat o pierdere de timp. Nu sunt ca Leslie Evelyn, care poartă o servietă de culoarea caramelului și pare a fi desprinsă exact din filmul acesta. Sunt Jules Larsen, cu mai puțin de cinci sute de dolari în cont, venită dintr-un orășel din Pennsylvania unde se exploatează cărbunele. Nu aparțin acestui loc. În anunț, nu era menționată adresa. Pur și simplu, scria că e nevoie de un locatar și era trecut un număr de telefon la care să suni dacă ești interesat. Eu am fost. Am sunat. Leslie Evelyn mi-a răspuns și am stabilit data interviului și adresa: Upper West Side. Cu toate acestea, nu știam în ce mă bag până nu am ajuns în fața clădirii, verificând de nenumărate ori adresa, pentru a mă asigura că mă aflu la locul potrivit, Bartholomeo, unul dintre blocurile rezidențiale emblematice din Manhattan. Se află chiar în spatele clădirii Dakota și a gemenei sale, San Remo. Iar faima sa, în parte, i se datorează dimensiunilor înguste. Comparativ cu celelalte legende imobiliare din New York, Bartholomeo este printre cele mai simple, un bloc de piatră care se înalță treisprezece etaje peste Central Park West. Într-o zonă împânzită de clădiri uriașe, Bartholomeo iese în evidență prin faptul că este exact opusul lor. Mic, somptuos și memorabil. Dar principalul motiv pentru celebritatea pe care o are sunt garguiele. Genul clasic, cu aripi de lilieci și coarne de diavol. Aceste fiare din piatră sunt peste tot, de la perechea care stă deasupra ușii din față până la cei ghemuiți la fiecare colț al acoperișului înclinat. Multe dintre ele ocupă fațada din marmură a clădirii, așezate în rânduri scurte pe fiecare etaj. Stau cu brațele ridicate către marginile geamurilor, ca și cum ele ar ține clădirea Bartholomeo în poziție dreaptă. Aceste ornamente conferă edificiului un aspect gotic, de catedrală, motiv datorită căruia i se mai spune și Sf. Bart. De-a lungul anilor, Bartholomeo și garguiele sale au apărut în mii de fotografii. L-am văzut pe cărți poștale, în reclame, ca fundal pentru ședințele foto de modă. L-am văzut în filme. La televizor. Și pe coperta celui mai bine vândut roman, publicat în anii ’80, și anume Inima unui visător. Așa am aflat pentru prima dată despre această clădire. Jane avea un exemplar și obișnuia să-mi citească cu voce tare înainte de somn