Erau două lucruri pe lume care mă speriau naibii de să-mi pierd minţile. Să mă trezesc în mijlocul nopţii şi să descopăr o stafie cu chipul ei străveziu drept în faţa mea era unul dintre ele. Nu prea probabil să se întâmple, totuşi teribil de înfricoşător, dacă stai să te gândeşti. Al doilea era să intru cu întârziere într-o sală de clasă plină. Nu-mi face nicio plăcere să întârzii. Nu pot să sufăr ca oamenii să se întoarcă şi să se holbeze, ceea ce fac întotdeauna când intri într-o sală de clasă cu un minut după ce a început cursul. Tocmai de aceea studiasem obsesiv pe hartă distanţa dintre apartamentul meu din University Heights şi parcarea destinată studenţilor externi, în timpul weekendului, pe Google. Şi chiar mă dusesem cu maşina de două ori până acolo, duminică, să fiu sigură că Google nu mă îndrumă greşit. Unu virgulă nouă kilometri, ca să fiu exactă. Cinci minute cu maşina. Ba chiar am plecat cu cincisprezece minute mai devreme ca să ajung cu zece minute înainte să înceapă cursul de la ora nouă. Ceea ce nu luasem în calcul a fost coada de un kilometru lungime din trafic la trecerea de pietoni – pentru că ferească Dumnezeu să fie vreun semafor în centrul istoric – şi posibilitatea de-a nu găsi absolut niciun loc liber de parcare în campus. De voie, de nevoie, am parcat la gara de lângă campus, pierzând timp preţios scotocind după monede pentru contorul de parcare. „Dacă insişti să te muţi la jumătate de ţară depărtare, cel puţin stai într-unul dintre cămine. Au şi cămine acolo, nu-i aşa?” Vocea mamei mi se strecura printre gânduri când m-am oprit în faţa Clădirii de Ştiinţe Robert Byrd, cu răsuflarea tăiată după ce am urcat în fugă cel mai abrupt şi mai incomod deal din istorie. Bineînţeles, eu nu alesesem să stau la cămin, pentru că ştiam că, la un moment dat, neprevăzut, părinţii mei aveau să apară şi aveau să înceapă să judece şi să vorbească, iar eu mai degrabă îmi trag singură pumni, decât să supun la asta vreun spectator nevinovat. În loc de asta, am intrat în banii de despăgubire, „pe merit” câştigaţi, şi am închiriat un apartament cu două camere lângă campus. Domnul şi doamna Morgansten, părinţii mei, urâseră mutarea. Şi asta mă făcuse extrem de fericită. Dar acum îmi cam regretam micul act de rebeliune, pentru că, ieşind în grabă în aerul umed al unei dimineţi de la sfârşitul lui august şi intrând în aerul condiţionat al clădirii de cărămidă, era deja nouă şi unsprezece minute, iar cursul meu de astronomie se ţinea la etajul al doilea. Şi de ce naiba îmi alesesem astronomia? Poate pentru că ideea de a trece printr-un alt curs de biologie îmi făcea poftă să dau de-a azvârlita cu toate? Îhm. Asta era. Urcând în fugă scara largă, m-am năpustit pe uşile duble şi am intrat drept într-un zid. Făcând fară voie un pas în spate, am dat din braţe ca un poliţist în intersecţie lovit de dambla. Supraîncărcata mea tolbă de poştaş mi-a alunecat de pe umăr, trăgându-mă într-o parte. Părul mi-a căzut brusc în faţă, ca o pânză brun-roşcată, ascunzând vederii totul, în timp ce mă clătinam periculos. O, Doamne, mă prăbuşeam. N-aveam cum să mă opresc. Îmi fulgerară prin minte imagini cu gâturi frânte. Avea să fie atât de nasol… Ceva puternic şi tare se strecură pe după talia mea, oprindumi căderea liberă. Geanta mea izbi podeaua, deversând supraevaluatele mele cărţi şi pixurile pe podeaua lucioasă. Pixurile mele! Grozavele mele pixuri se rostogoliră peste tot. O secundă mai târziu eram lipită de zid. Zidul era neobişnuit de cald. Zidul chicoti. — Hopa, zise o voce groasă. Eşti în regulă, iubito? Zidul nu era deloc un zid. Era un tip. Inima mi s-a oprit şi, pentru o secundă înspăimântătoare, o gheară mi se încleştă în piept: n-am mai putut nici mişca, nici gândi. Am fost proiectată brusc în urmă cu cinci ani. Blocată. Nu mă puteam mişca. Aerul îmi ieşea din plămâni într-un iureş dureros şi simţeam furnicături în ceafa. Toţi muşchii îmi înţepeniseră. — Hei, se îmblânzi vocea, cu o urmă de îngrijorare. Eşti OK? Am făcut un efort să trag adânc aer în piept – să respir, atât. Aveam nevoie să respir. Inspiraţie. Expiraţie. Exersasem asta de nenumărate ori, timp de cinci ani. Nu mai aveam paisprezece ani. Nu mai eram acolo. Eram aici, la jumătate de ţară depărtare. Două degete mă împinseră de sub bărbie, silindu-mă să ridic capul. Nişte şocanţi ochi de un albastru-închis, tiviţi cu gene groase, negre, se fixară într-ai mei. Un albastru atât de vibrant şi de electric, într-un contrast atât de puternic cu pupilele negre, încât m-am întrebat dacă erau naturali. Şi atunci mi-a picat fisa.