Era o dimineaţă oarecare dintro zi oarecare. Munca mergea bine. De la fereastra mare de la etajul al optulea se vedea casa din faţă, o clădire modernă, asemenea tuturor caselor din jur, aidoma celei în care se afla biroul lui Dorigo. Era totuşi destul de plăcut marele ansamblu de locuinţe de pe via Moscova, în mijlocul căreia spaţii verzi îngăduiau parcarea automobilelor. Era una dintre multele zile milaneze cenuşii, fară ploaie, însă cu acel cer nedesluşit pe care nuţi dădeai seama dacă sunt nori sau numai o ceaţă dincolo de care se afla, poate, soarele. Sau pur şi simplu doar funinginea din coşuri, din gurile cazanelor de păcură ale furnalelor de la rafinăria Coloradi, din camioanele zgomotoase, din canale, din grămezile de resturi fetide răsturnate în locurile virane ale periferiei, din traheele a milioane şi milioane de oameni – erau atât de mulţi? –, ticsite între ciment, asfalt şi încleştarea din jurule. Aprinse a treia ţigară, era zece şi trei sferturi („Sunt Tonino, bună ziua, doam..." „Dumneavoastră sunteţi?

De când nu vam mai..."), cum arăta pe zidul din faţa lui ceasul electric al ansamblului de locuinţe, uneori un crâmpei firav de muzică, acolo, în camera de alături domnişoara Maria Torri ţinea deschis nonstop pe masă, în poşetă, în burtă, un mic radio japonez, chiar şi în timpul discuţiilor, iar Dorigo na îndrăznit să il interzică, în fond chiar şi el şia luat de plăcere unul portabil, de contrabandă, cu zece mii de lire, la magazinele din centru se vindeau cu douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de mii, dar după nici două zile Giorgina i la suflat, nu că lar fi interesat Giorgina, dar se cunoşteau deatâta timp, o întâlnise la intrarea de pe via Corso, în timp ce din buzunarul paltonului îi răzbătea un vals vienez chiar dintre cele pe care nu le putea suferi, însă din lene nul stinsese, iar atunci ea spusese: „Aratămi, ce frumos, mil dăruieşti?" În fond, cel interesa pe el un radio de buzunar?