Mergeam pe stradă ţinându-ne de mână, fără grabă. Totoca mă învăţa ce e viaţa. Şi eram foarte bucuros că fratele meu mai mare mă ţinea de mână şi mă învăţa ceva. Dar el mă învăţa ce era în afara casei. Fiindcă în casă învăţam descoperind singur şi, pentru că făceam totul singur, făceam greşit, şi pentru că făceam greşit, încasam mereu palme. Până de curând nu mă bătea nimeni. Dar pe urmă au descoperit şi ei tot, şi de atunci se spune întruna că-s dracul gol, că-s aghiuţă, că-s michiduţă. Nici nu voiam să ştiu de asta. Dacă n-aş fi fost pe stradă, aş fi început să cânt. Cântatul e ceva tare frumos. în afară de cântat, Totoca mai ştia ceva, ştia să fluiere. Dar oricât încercam să-l imit, nu ieşea nimic. 

El mă încuraja zicând că asta-i situaţia, încă n-am gură pentru fluierat. Dar cum nu puteam să cânt pe dinafară, am început să cânt pe dinăuntru. Era ceva ciudat, dar devenea foarte plăcut. Şi-mi aminteam de un cântec pe care-1 cânta mama când eram foarte mic. Stătea lângă albie, cu o basma pe cap ca să se ferească de soare. îşi legase un şorţ la brâu şi stătea ore în şir, cu mâna în apă, frecând săpunul ca să facă spumă multă. Pe urmă răsucea rufele şi se ducea la sârmă. Prindea totul pe sârmă, pe care o sprijinea cu o prăjină de bambus. Aşa făcea cu toate rufele. Spăla rufe la domnu' doctor Faulhaber ca să ajute la cheltuielile casei. Mama era înaltă, slabă, dar foarte frumoasă.