BĂTRÂNUL E PE MOARTE. REN ÎŞI DĂ SEAMA DUPĂ respirația superficială, fața scofâlcită şi pielea subțire, întinsă peste pomeți. Totuşi, cere сa obloanele să fie deschise. Iritat, îi face semn băiatului, iar Ren, cu gâtul încordat de parcă a înghițit o piatră, deschide fereastra camerei de la etaj. Afară e o mare sclipitoare de verde: vârfurile arborilor din junglă se leagănă, iar cerul albastru e ca un vis febril. Strălucirea orbitoare îl face pe Ren să tresară. Dă să-l protejeze pe stăpân cu propria umbră, însă bătrânul îl opreşte cu un gest. 

În lumina soarelui, tremurul mâinii, cu ciotul urât al degetului lipsă, pare şi mai evident. Ren îşi aminteşte cum, în urmă cu numai câteva luni, mâna aceea era capabilă să liniştească pruncii şi să sutureze rănile. Bătrânul îşi deschide ochii albaştri apoşi, acei ochi străini, spălăciți, care l-au înspăimântat atât de tare pe Ren la început, şi şopteşte ceva. Băiatul îşi apleacă mai aproape capul cu păr tuns scurt. - Să nu uiți! Băiatul dă din cap. - Spune! Hârâitul răguşit se pierde. - După ce o să mori, o să îți găsesc degetul lipsă, replică Ren cu voce slabă, dar clară. 

-Şi? Ren ezită. - Şi o să îl îngrop cu tine în mormânt. - Bine! Bătrânul trage şuierător aer în piept şi adaugă: Trebuie să îl găseşti înainte să treacă cele 49 de zile când sufletul meu încă va fi viu. Băiatul a îndeplinit deja rapid şi competent multe asemenea însărcinări. Va reuşi să o ducă la capăt şi pe aceasta, deşi acum umerii înguşti i se zguduie. - Nu plânge, Ren! În astfel de momente, băiatul arată mult mai tânăr decât este. Bătrânului îi pare rău; ar vrea să poată să facă el treaba, însă e obosit, aşa că se întoarce cu fața la perete.