ZIUA CÂND SOSI POŞTA DIPLOMATICA era o zi cenuşie, una dintre acele zile create parcă şi aruncate dinadins peste monotonia unei capitale mici şi îndepărtate. Ambasada Regatului Albaniei la Washington adăugase cererii de viză a doi irlandezi cu domiciliul provizoriu la New York o notă aparte în care aceştia erau numiţi o dată „folclorişti, iar mai apoi „presupuşi folclorişti”. Informaţiile referitoare la cei doi erau sumare. Se spunea că ar vorbi puţin limba albaneză, că mergeau în Albania pentru a cerceta vechiul epos oral şi că aveau asupra lor lucrări şi hărţi speciale, îndeosebi ale zonei nordice, unde intenţionau să se stabilească o vreme. În afară de acestea, mai aveau ceva de-a dreptul ciudat: câteva aparate de înregistrat vocile şi sunetele, care, conform celor aflate de ambasadă, fuseseră de curând descoperite şi puse în circulaţie. În încheierea notei scria că n-ar fi fost imposibil ca turiştii irlandezi să fie spioni. După două săptămâni de la recepţionarea veştilor din S.U.A. Şi cu câteva zile înainte de sosirea irlandezilor, ministrul de Interne îi expedie o notă subprefectului din N., în care îi comunica în linii mari cam aceleaşi lucruri transmise de ambasadă, cu singura diferenţă că în locul cuvintelor „nu este exclusă posibilitatea ca vizitatorii să fie spioni” apărea „din câte se cunoaşte, vizitatorii sunt spioni”. Şi totuşi, continua în notă ministrul, supravegherea lor să se facă discret, aşa încât aceştia să nu bănuiască nimic; ba chiar ar fi fost bine ca străinii să se simtă în N. 

Ca la ei acasă. Imaginându-şi uimirea subprefectului în faţa ultimei indicaţii, ministrul zâmbi. Idiotul, îşi zise Cum naiba să priceapă el, în colţul ăla uitat de lume ce înseamnă o problemă de stat? Prin geamul biroului său se zărea acoperişul Ministerul de Externe. Ministrul ştia că de luni de zile funcţionarii de la Externe băteau capitalele Europei, împărţind bani în dreapta şi-n stânga şi încercând să găsească un scriitoraş sau istoric de mâna a treia care să scrie biografia regelui ’. Ei, ce să-i faci, îi plăcea să-şi repete mereu, ţipi şcoliţi, ăştia de la Ministerul de Externe. Când trebuiau scotocite cabaretele Parisului în căutare de amante pentru suveran sau de tinerei pentru preşedintele Parlamentului, sau pentru tot soiul de alte treburi murdare, apelau la el, la ministrul de Interne, în timp ce pentru chestiuni superioare de stat, biografii, academii sau naiba mai ştie ce, erau preferaţi alţii. Avea de gând, însă, să le arate el într-o zi, să-i lase pe toţi cu gura căscată când Internele, şi nu filfizonii de la Externe, aveau să-l prezinte Cancelariei pe biograful atât de căutat. Ori de câte ori veniseră în Albania turişti străini, el nu se gândise decât la asta, dar, din păcate, nu găsise nimic potrivit. Savanţii ăştia irlandezi i se păreau nimeriţi, cu atât mai mult cu cât exista bănuiala că ar fi spioni. Avea să-i lase o vreme sa hălăduiască în pace şi apoi, cu puţin noroc, o să-i prindă asupra faptului (ceea ce, în imaginaţia lui, se prezenta în decorul unei scene de amor, unul dintre ei urmând a fi descoperit împreună cu o femeie, în patul conjugal). 

După asta, ar fi fost rândul lui să se ocupe de ei. „Ia veniţi voi încoace, frumuşeilor, lăsaţi niţeluş eposul şi magnetofonul ăla şi puneţi-vă pe treabă pentru taica. Dacă nu vreţi, vă rad, pe onoarea mea. Aha, o lăsaţi mai moale, da? Veniţi să stăm de vorbă, e o chestie simplă pentru voi. Sunteţi savanţi, nu? In paşaport scrie că aţi absolvit Universitatea Ha… Ha… Harvard, aşa e? Excelent, luaţi loc, taica o sa va aducă hârtie şi condei, şi miere, şi parale şi curve câte vreţi, numai apucaţi-vă de treabă. Să-mi scrieţi voi viaţa sau biografia, cum îi spune acum, regelui, uite, asta vrea taica de la voi.“ Mulţumit de sine, ministrul lipi plicul adresat subprefectului din N. Şi îi trânti ştampila cu atâta forţă, încât tuşul sări în toate părţile. Două zile mai târziu, pe la orele zece dimineaţa, când subprefectul primi scrisoarea, înainte de a o deschide privi un minut ştampila. Experienţa îl învăţase că o asemenea hotărâre este fie rezultatul supărării, fie cel al fricii. Slavă Domnului, îşi zise citind înştiinţarea. Nu era vorba nici de una, nici de alta. Uşurat, ridică telefonul pentru a-şi anunţa soţia.