Descarca DARURI - Cronicile Ţinuturilor din Apus de Ursula K. Le Guin in format pdf.

Se rătăcise când a ajuns la noi, şi mă tem că lingurile de argint pe care ni le-a furat nu l-au salvat când a fugit şi a urcat în domeniile de sus. În cele din urmă însă, bărbatul rătăcit, fugarul, ne-a fost deschizător de drumuri. Gry a fost cea care l-a numit „fugarul”. Când apăruse, ea fusese sigură că înfăptuise ceva îngrozitor, o crimă sau o trădare, şi că fugea din calea răzbunării. Ce altceva ar fi putut aduce aici, printre noi, un locuitor al Tărâmurilor de Jos? — Ignoranţa, i-am spus. Nu ştie nimic despre noi. Nu se teme de noi. — A spus că cei de jos l-au atenţionat să nu suie printre vrăjitori. — Însă el nu ştie nimic despre daruri, i-am zis. Pentru el nu sunt decât vorbe. Legende, minciuni… Neîndoios aveam amândoi dreptate. Cu siguranţă, Emmon fugea de ceva, chiar dacă era vorba doar de reputaţia binemeritată de hoţ, ori pur şi simplu de plictiseală; era la fel de neastâmpărat, de netemător, curios şi inconsecvent, ca un căţelandru care hoinăreşte oriunde îl duce nasul. Reamintindu-mi accentul lui şi întorsăturile de frază, ştiu acum că venea de departe, din miazăzi, de dincolo de Algalanda, unde poveştile despre Tărâmurile de Sus chiar asta erau – poveşti: zvonuri vechi despre îndepărtatele meleaguri din miazănoapte, acolo unde vrăjitorii răi trăiau pe munţi acoperiţi de gheţuri şi făceau lucruri imposibile. Dacă ar fi crezut în ceea ce-i spuseseră jos, în Danner, el n-ar fi suit niciodată în Caspromant. Dacă ne-ar fi crezut pe noi, n-ar fi urcat niciodată mai mult în munţi. Îi plăcea să audă poveşti, aşa că le asculta pe-ale noastre, totuşi nu credea în ele. Era orăşean, primise o brumă de educaţie şi călătorise pe toată întinderea Tărâmurilor de Jos.

Cunoştea lumea. Cine eram noi, eu şi Gry? Ce ştiam noi, un băiat orb şi o fată încruntată de şaisprezece ani, înglodaţi în superstiţiile şi sărăcia fermelor sterpe de pe dealuri, pe care, cu atâta trufie, le numeam „domeniile” noastre? Cu bunăvoinţa lui leneşă, Emmon ne-a împins să vorbim despre puterile noastre însemnate, dar, în timp ce vorbeam, ne vedea existenţa simplă şi aspră, sărăcia crudă, îi vedea pe schilozii şi înapoiaţii de la ferme, ne vedea ignoranţa faţă de ceea ce exista dincolo de dealurile acestea întunecate şi-şi spunea: „Oh, da, ce puteri însemnate au, amărâţii de puşti!” Gry şi cu mine ne-am temut că după ce ne-a părăsit s-a dus în Geremant. Este greu de crezut că ar mai putea fi încă acolo, viu, dar un sclav, cu picioarele răsucite aidoma unor tirbuşoane, cu chipul sluţit monstruos pentru amuzamentul lui Erroy sau cu ochii orbiţi de-adevăratelea, nu ca ai mei. Pentru că Erroy nu i-ar fi putut suferi aerele de nepăsare, insolenţa, nici măcar un ceas. M-am străduit din greu să-l ţin departe de tata când limba îl împungea, însă asta numai pentru că răbdarea lui Canoc era scurtă şi firea întunecată, nu fiindcă m-aş fi temut că şiar fi folosit vreodată darul fără motiv întemeiat. În tot cazul, nu i-a acordat mare atenţie lui Emmon, ca de fapt nimănui altcuiva. După moartea mamei, mintea îi fusese copleşită de durere, furie şi ranchiună. Se gârbovise peste suferinţa lui, peste dorinţa de răzbunare. Gry, care cunoştea toate cuiburile şi vizuinile cale de mulţi kilometri în jur, văzuse odată un vultur hoitar care stătea nemişcat lângă perechea sa de pui argintii, groteşti, într-un cuib sus pe Pripor, după ce un cioban ucisese pasărea-mamă care vâna pentru amândoi. Tatăl stătea nemişcat şi flămânzea în acelaşi fel. Pentru Gry şi mine, Emmon a fost o comoară, o făptură luminoasă care pătrunsese în negurile noastre. El ne-a hrănit foamea. Pentru că şi noi eram flămânzi. Nu ne-a spus niciodată destule despre Tărâmurile de Jos. Dădea câte un răspuns, de un fel sau altul, la orice întrebare pe care i-o puneam, însă adesea era un răspuns glumeţ, evaziv sau pur şi simplu vag.

Probabil că nu dorea să ştim multe din trecutul lui şi, oricum, nu era un observator pătrunzător şi un povestitor clar, precum Gry când a fost ochii mei. Ea putea descrie exact felul în care arăta viţelul nou-născut, pielea lui vineţie, picioarele noduroase şi mugurii îmblăniţi ai corniţelor, astfel că-l puteam vedea cu totul, fără să-l văd de fapt. Dar dacă-i ceream lui Emmon sămi povestească despre Derris-de-lângă-apă, nu-mi spunea decât că nu era cine ştie ce oraş şi că piaţa era lipsită de strălucire. Eu ştiam însă, fiindcă-mi spusese mama, că Derris-de-lângă-apă avea case roşii, înalte, şi străzi largi, că trepte din ardezie suiau de la docurile şi locurile de amarare unde traficul fluvial curgea în ambele direcţii, că existau o piaţă de păsări şi una de peşte, o piaţă de mirodenii, condimente şi miere, o piaţă pentru straie vechi şi una pentru straie noi, şi târguri vestite de ceramică, la care veneau oameni de pe tot râul Trond, ba chiar de pe ţărmurile îndepărtate ale mării. Poate că Emmon avusese ghinion cu furtişagurile sale în Derris-de-lângă-apă. Indiferent care-ar fi fost motivul, el prefera să ne întrebe pe noi şi apoi să se lase pe spate, destins, ca să ne asculte – îndeosebi pe mine. Eu am fost dintotdeauna vorbăreţ, dacă exista cineva care să m-asculte. Gry avea de mult obiceiul de a tăcea şi privi, totuşi Emmon o putea scoate din cochilie.

Mă-ndoiesc că ştia cât de norocos fusese că ne găsise pe noi doi, totuşi a apreciat faptul că l-am primit şi l-am adăpostit în confort pe toată durata unei ierni reci şi ploioase. Îi părea rău pentru noi. Se plictisea, fără-ndoială. Era iscoditor. — Deci ce face omul acela din Geremant de-i atât de fioros? întreba el, cu tonul doar atât de sceptic, cât să mă determine să-ncerc din răsputeri să-l conving de adevărul cuvintelor mele. Acestea erau însă lucruri despre care nu se vorbea prea mult, nici chiar între cei care aveau darul. Părea nefiresc să le pomeneşti cu glas tare. — Darul viţei acelea se numeşte răsucire, am spus în cele din urmă. — Răsucire? Ca o figură de dans? — Nu. (Cuvintele erau greu de găsit şi greu de rostit.) Răsucirea oamenilor. — Îi face să se răsucească?