Dacă pâinea nu s-ar fi ars, aceasta ar fi fost o cu totul altă poveste. Dacă băiatul bucătăresei n-ar fi venit târziu cu o seară înainte, dacă bucătăreasa n-ar fi știut că el își pierdea vremea pe lângă acea autoare de piese de teatru, dacă n-ar fi zăcut trează făcându-și griji pentru sufletul lui nemuritor și plângând soarta viitoare a unor posibili nepoți, dacă n-ar fi fost atât de obosită și distrasă, atunci pâinea nu sar fi ars, iar calamitățile care au urmat ar fi lovit pe altcineva și nu Casa Ordoño, ar fi lovit pe altă stradă, nu pe Calle de Dos Santos. Dacă, în dimineața aceea, don Marius s-ar fi aplecat să- și sărute soția pe obraz înainte de a pleca să-și vadă de treburi, aceasta ar fi fost o poveste mai veselă. Dacă i-ar fi spus draga mea, porumbița mea, frumoasa mea, dacă ar fi observat cerceii cu lapislázuli din urechile ei sau florile pe care le pusese ea în hol, dacă don Marius nu și-ar fi ignorat nevasta când a plecat călare spre grajdurile lui Hernán Saravia, ca să aibă grijă de niște cai pe care nu și-ar fi permis niciodată să și-i cumpere, atunci poate că doña Valentina nu s-ar fi sinchisit să coboare la bucătărie și toată tragedia care a urmat s-ar fi vărsat în rigolă și ar fi ajuns în mare. 

Atunci nimeni — cu excepția unui bol de moluște melancolice — n-ar fi avut nimic de suferit. Doña Valentina fusese crescută de doi părinți indiferenți, care o tratau cu răceală și care n-aveau prea multe sentimente pentru ea, în afara unei vagi dezamăgiri față de frumusețea ei banală și a îndoielii că o să facă o partidă bună. Și nu făcuse. Don Marius Ordoño avea o avere care se împuțina, terenuri pline de măslini care nu rodeau și o casă bine proporționată, dar modestă, pe una dintre străzile bune din Madrid. Era cea mai bună partidă la care putea spera Valentina, cu zestrea ei deloc remarcabilă și cu un chip și mai puțin remarcabil. Cât despre Marius, el mai fusese căsătorit o dată, cu o moștenitoare roșcată care, la doar câteva zile după nuntă, pășise în fața unei trăsuri și fusese ucisă, lăsându-l fără copii și fără vreo para din averea părinților ei. În ziua nunții, Valentina purtase un voal din dantelă aurită și piepteni de fildeș în păr. 

Don Marius, privind reflexia lui alături de ea în oglinda cețoasă sprijinită de perete în camera din față a casei sale, fusese surprins de fiorul de dorință care-l cuprinsese, inspirat poate de ochii plini de speranță ai miresei sau de însăși imaginea lui în haine de nuntă. Dar mai degrabă fusese mișcat de cireșele în coniac pe care le mâncase toată dimineața, îndesându-le în gură și mestecându-le încet, ceea ce i se păruse mai bine decât să stea la discuții cu noul lui socru. În seara aceea, se năpustise cu o pasiune frenetică asupra miresei lui, șoptindu-i la ureche poezii, dar reușise doar câteva împingeri penibile înainte să-l cuprindă amețeala și să vomite cireșele în coniac pe jumătate mestecate pe tot așternutul nupțial, la care Valentina brodase cu mâinile ei multe săptămâni.