Iarba se umezise. Era udă, mohorâtă şi plină de gunoi. Se întindea până la marginea întunecată a pădurii şi forfoteau în ea puzderie de furnici, melci greoi şi păianjeni care-şi ţeseau pânza. Pământul de sub noi mai absorbea o ultimă urmă de căldură. Eddie stătea întins lângă mine şi fredona melodia din Războiul stelelor. Mi-a mângâiat degetul mare cu degetul lui mare. Încet, tandru, ca norii care se mişcau de-a lungul imaginii perfecte a lunii de deasupra noastră. „Hai să căutăm extratereştri”, spusese mai devreme, când violetul cerului se transformase în purpură. Nu plecaserăm de acolo. Am auzit suspinul îndepărtat al ultimului tren care dispărea în tunelul din susul colinei şi am zâmbit, amintindu-mi cum, copii fiind, eu şi Hannah veneam să dormim aici peste noapte. Pe un câmp micuţ din aceeaşi vale nu foarte mare, ascunse de lumea care încă părea mică. La primul semn al verii, Hannah îi ruga pe părinţii noştri să ridice cortul. — Sigur, spuneau ei. Atâta timp cât campaţi în grădină. Grădina se întindea chiar în faţa casei noastre şi se vedea de la aproape toate ferestrele. Dar niciodată nu era de ajuns pentru Hannah, al cărei spirit de aventură l-a întrecut întotdeauna pe al meu, deşi era mai mică decât mine cu cinci ani. Ea voia pe terenul de pe dealul abrupt din spatele casei, suficient de nivelat cât să ridici un cort. Acolo, doar cerul ne putea privi de sus. Terenul era presărat cu bulgări de băligar întărit şi se înălţa atât de mult, încât puteai să te uiţi pe coşul de fum. Părinţii noştri nu prea erau de acord să dormim pe câmp. — Dar o să fie bine! insista Hannah cu vocea ei de micuţă şefa. Mi-e dor de vocea ei. — O să vină şi Alex cu mine. Prietena cea mai bună a lui Hannah îşi petrecea timpul mai mult pe la noi. — Şi Sarah. Ea o să ne apere dacă apare vreun criminal. De parcă aş fi fost vreun bărbat bine făcut, cu un cârlig de nădejde în loc de mâna dreaptă. — Şi dacă o să dormim în cort, nu mai trebuie să ne pregăteşti cina. Sau micul dejun… Hannah era ca un mic buldozer – niciodată nu rămânea fără contraargumente – şi în cele din urmă părinţii cedau. La început, au campat cu noi pe câmp, dar până la urmă, când eu am răzbătut prin desişul încâlcit al adolescenţei, le-au lăsat pe Hannah şi pe Alex să doarmă acolo singure, cu mine pe post de bodyguard. Stăteam în cortul vechi pentru festivaluri al tatii – o chestie greoaie, din pânză portocalie, care semăna cu un mic bungalow – şi ascultam în aer liber simfonia sunetelor din iarbă. De nenumărate ori rămâneam trează mult după ce le fura somnul pe surioara mea şi pe prietena ei, gândindu-mă cum aş fi putut să le apăr dacă într-adevăr ar fi apărut cineva pe neaşteptate. Nevoia de a o proteja pe Hannah – nu doar când dormea în cort, ci tot timpul – o simţeam ca o rocă topită în stomac, un vulcan pe care abia îl stăpâneam. Şi totuşi, ceaş fi făcut concret? I-aş fi aplicat lovituri de karate cu încheietura mâinii mele de adolescentă? L-aş fi înjunghiat cu beţele pentru prăjit bezele? Cel mai adesea ezitantă, nu în totalitate sigură pe ea, aşa m-a descris într-un raport diriginta mea. — Ei bine, e ceva al naibii de folositor! a spus mama, pe tonul pe care de obicei îl certa pe tata. N-o băga în seamă, Sarah! Fii cât de nehotărâtă vrei! De-asta există anii de adolescenţă! În cele din urmă, epuizată după lupta dintre cele două forţe – nevoia de a ocroti şi lipsa de putere –, adormeam şi mă trezeam devreme să aranjez combinaţia dezgustătoare de lucruri pe care Hannah şi Alex le împachetaseră pentru scârbosul lor „mic dejun”. Am pus mâna pe piept; am micşorat lumina care se revărsa peste amintiri. Nu era o seară pentru tristeţe, era o seară pentru prezent. Pentru Eddie, pentru mine şi pentru lucrul acela minunat care se năştea între noi. M-am concentrat pe sunetele pădurii, care răsunau în noapte. O nevertebrată care se târăşte prin iarbă, un mamifer care se strecoară pe furiş. Şoapta energică a frunzelor în mişcare, cadenţa netulburată a respiraţiei lui Eddie.