Mă aflam în Istanbul când s-a produs cutremurul din 1999. La vremea aceea, locuiam într-unul din cele mai trepidante şi mai pestriţe cartiere ale oraşului, unde calitatea caselor varia la fel de mult ca poveştile oamenilor. Când am ieşit în fugă din clădire, împreună cu toţi ceilalţi, la trei dimineaţa, printre strigăte şi ţipete, am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc locului. Pe cealaltă parte a străzii, băcanul nostru - un bătrân arţăgos, care nu vindea băutură şi nu vorbea cu marginalii - stătea alături de un travestit cu o perucă lungă, brunetă şi rimelul scurs pe obraji. L-am văzut desfăcând un pachet de ţigări, cu mâini tremurătoare şi faţa albă ca a unei stafii, şi oferindu-i una.

Asta a fost şi este încă imaginea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în minte din noaptea aceea: un băcan conservator şi un travestit înlăcrimat fumând unul lângă celălalt. In faţa dezastrului şi a morţii, diferenţele noastre lumeşti se evaporau şi deveneam cu toţii Unul, chiar dacă numai pentru câteva ore.