Prima dată am văzut-o lângă sicriul mamei. Avea în jur de şaptezeci de ani – o doamnă înaltă, zveltă, ce-şi prinsese, într-un coc impecabil, la ceafă, părul fin şi cărunt. Arăta aşa cum mi-aş dori eu să arăt dacă aş apuca vârsta ei. Stătea perfect dreaptă, spinarea sa refuzând să se înconvoaie o dată cu trecerea timpului. Structura ei osoasă era fără cusur, iar pielea de o netezime impresionantă. Puţinele riduri ce-i brăzdau faţa îi dădeau un aer maiestuos. Încă îşi mai păstra frumuseţea blândă, patriciană. Probabil că, până nu de mult, bărbaţii roiseră fermecaţi în jurul său. Dar ceea ce mi-a atras atenţia în mod special au fost ochii ei. Albaştri-cenuşii. Pătrunzători şi limpezi. O privire critică, vigilentă, uşor melancolică. Dar cine nu este melancolic la un asemenea eveniment? Cine nu se uită la coşciug fără să-şi imagineze clipa în care va zăcea în el? Se spune că înmormântările sunt pentru cei vii. Al naibii de adevărat! Pentru că nu îi plângem doar pe răposaţi. Ne jelim şi pe noi. Jelim efemeritatea brutală a vieţii. Lipsa ei acută de semnificaţie. Ne tânguim pentru felul în care ne-am împotmolit de-a lungul anilor, ca nişte turişti fără hartă, greşind la fiecare cotitură a drumului.