Marea era învolburată; cerul, de un gri plumburiu. Pe plajă, oamenii de pe şantierele navale, barcagiii, marinarii şi bastaixos1 erau agitaţi; mulţi îşi frecau mâinile sau băteau din palme, ca să şi le încălzească, în timp ce alţii încercau să ţină piept vântului îngheţat. În linişte, priveau unii la alţii, apoi înspre valurile care se spărgeau cu forţă. Galera regală impunătoare, cu treizeci de bănci de vâslit pe fiecare latură, se afla la cheremul furtunii. În zilele dinainte, mestres daixa2 de pe şantierele navale, ajutaţi de ucenici şi de marinari, demontaseră toate greementele şi elementele secundare ale navei: cârme, armament, vele, catarge, bănci, vâsle... 

Barcagiii duseseră toate elementele navei care se puteau scoate pe plajă, unde bastaixos le strânseseră şi le transportaseră spre depozitele corespunzătoare. Fuseseră lăsate trei ancore care, agăţându-se de fundul mării, încercau acum să ţină nemişcată Santa Marta, un schelet impunător şi neajutorat de care se loveau valurile. 

Hugo, un băiat de doisprezece ani, cu păr castaniu şi mâinile şi faţa la fel de murdare precum cămaşa care îi venea până la genunchi, îşi ţinea ochii inteligenţi aţintiţi pe galeră. De când lucra cu genovezul pe şantierele navale, ajutase la acostarea şi scoaterea în larg a numeroase astfel de vase, dar galera aceasta era foarte mare, iar furtuna primejduia operaţiunea. Câţiva marinari trebuiau să se îmbarce pe Santa Marta ca să o sloboadă şi apoi barcagiii trebuiau să o remorcheze până pe plajă, unde o mulţime de oameni o aşteptau ca să o târască până în interiorul şantierelor navale. Acolo avea să ierneze. Era o muncă anevoioasă şi deosebit de dificilă, la care aveau să folosească scripeţi şi troliuri, care să îi ajute să tragă nava odată eşuată pe nisip. 

Barcelona, deşi era una dintre puterile maritime ale Mediteranei, alături de Genova, Pisa şi Veneţia, nu avea un port; nu existau refugii, nici diguri care să le uşureze îndatoririle. Întreaga Barcelonă era o plajă deschisă. 

— Anemmu, Hugo, îi porunci genovezul băiatului. Hugo se uită la mestre daixa. 

— Dar... încercă el să protesteze. 

— Nu te împotrivi! îl întrerupse genovezul. Locotenentul şantierelor navale, zise el, făcând semn cu capul înspre un grup de bărbaţi care se afla ceva mai încolo, tocmai i-a strâns mâna mai-marelui frăţiei barcagiilor. Asta înseamnă că au căzut de-acord asupra unui preţ nou, pe care regele li-l va plăti din pricina pericolului pricinuit de furtună. O vom scoate din apă! Anemmu, repetă el. Hugo se aplecă şi apucă bila de fier legată cu un lanţ de glezna dreaptă a genovezului şi, cu ceva efort, o ridică şi şi-o lipi de abdomen. 

— Eşti pregătit? întrebă genovezul. 

— Da. 

— Maistrul-şef ne aşteaptă. Băiatul cără bila de fier ce îl împiedica pe mestre daixa să se mişte. Străbătu plaja în urma lui şi trecu printre oamenii care, cunoscând deja înţelegerea, pălăvrăgeau, ţipau, făceau semne şi apoi urlau iarăşi, agitaţi, aşteptând instrucţiuni de la maistrul-şef. Cei mai mulţi erau genovezi, la rândul lor capturaţi pe mare şi imobilizaţi cu bile de fier, fiecare fiind însoţit de un băiat care o căra în braţe, în timp ce ei munceau forţat pe şantierele navale catalane