Era, evident, un gentilom şi încă unui îmbrăcat după ultima modă. Haina de călărie de un albastru închis arăta de parcă fusese croită pe trupul lui. Cămaşa de dedesubt era albă şi bine apretată. Pantalonii din piele neagră se mulau pe picioarele lungi precum un al doilea rând de piele. Cizmele arătau suple şi păreau făcute de cei mai buni meseriaşi. Dar nu atât hainele, cât cel care le purta reuşise să atragă şi să reţină privirea apreciativă a Violei. Era tânăr, subţire şi chipeş. Îşi dădu pe spate pălăria înaltă când o văzu că îl priveşte. Îi zâmbi. — Nu ar trebui să ne serveşti pe noi, domnişoară Thornhill, zise domnişoara Prudence Merrywether cu obişnuita nuanţă de scuză speriată în voce. Noi ar trebui să te servim. Ai stat în picioare toată ziua. Viola o linişti cu un zâmbet călduros. — Dar mă distrez atât de bine, răspunse ea. Nu-i aşa că am fost norocoşi să avem o vreme atât de bună? Când privi din nou, străinul dispăruse din raza ei, deşi nu plecase. Unul dintre cei ce lucrau la grajdurile hanului îi ducea calul la adăpost. — Domnişoară Vi, auzi în spate o voce cunoscută şi se întoarse ca să-i zâmbească femeii micuţe şi îndesate care o atinsese pe umăr. Întrecerea cu sacul este pe cale să înceapă şi tu trebuie să dai startul şi să înmânezi premiile. Iau eu ceainicul. — Te rog, Hannah. Viola i-l dădu şi se grăbi să iasă pe pajişte, unde câţiva copii se luptau să intre în sacii pe care şi-i fixau apoi de talie, îi ajută pe concurenţii care săreau şi se târau, aliniindu-i în dreptul punctului de pornire. Adulţii se adunară în jurul pajiştii pentru a aclama şi a vedea mai bine. În dimineaţa aceea, Viola plecase de acasă arătând ca o doamnă elegantă, îmbrăcată într-o rochie de muselină, cu şal, bonetă de pai şi părul aranjat în coroniţă în jurul capului. Avusese chiar şi o pereche de mănuşi. Dar renunţase de mult la asemenea accesorii.