În acea sâmbătă – o după-amiază de început de iarnă în Hampstead Heath – Elise aştepta, de fapt, pe altcineva. Era o întâlnire aranjată de John, proprietarul şi colegul ei de apartament. Nu prea înţelegea de ce se dusese acolo pentru un bărbat pe care nu-l cunoştea, dar accepta deseori propunerile altora. Până la urmă, tipul nu mai apăru şi, ieşind dintr-un luminiş, în ultima rază de lumină slabă, Elise văzu o femeie care stătea în picioare în faţa unui şir de copaci cu frunze de culoarea scorţişoarei pe fundalul turcoaz al cerului. Pe lângă corpul femeii, copacii aveau dimensiuni uriaşe, dar corecte. Păreau să facă parte dintr-o coroană colosală, splendidă, ca şi cum ea ar fi fost o zeiţă sau o regină a naturii. 

Femeia se întoarse spre Elise, cu câmpul între ele, zâmbindu-i în semn de recunoaştere, ca şi cum Elise ar fi fost un paj la curtea ei, un norocos spre care stăpâna îşi pleca urechea. Şi dacă un bărbat cu fular şi jachetă căptuşită apăruse cu întârziere în Heath, la întâlnirea cu Elise, păşind printre frunzele moarte? Elise n-avea să afle niciodată. Îi zâmbi şi ea femeii, care veni spre ea – iar planul se răsturnă. Elise se întoarse să plece. Aruncă o privire în spate, iar femeia o urmărea. Elise era obişnuită să fie urmărită. Pe când avea zece ani, trăgând cu urechea la discuţia adulţilor din bucătărie, o auzise pe prietena mamei ei spunând: Asta mică o să frângă multe inimi!, ceea ce i se întipărise în minte. 

Când eşti copil, lumea îţi spune ce eşti, cum o să fii, şi de multe ori ţii minte. Elise se făcuse frumoasă; aşa spunea lumea. Ea nu vorbea niciodată despre asta şi nici nu trăsese vreun folos, chiar dacă i se propusese să fie manechin şi aşa mai departe; o oprea lumea pe stradă de când avea treisprezece, paisprezece ani. 

Dar niciodată nu acceptase, nu-i sunase înapoi. Până-n acel moment. Oricâtă atenţie ar fi primit, se simţise mereu invizibilă până când Constance Holden se uitase la ea în Hampstead Heath, lângă copacii de scorţişoară.