Ticălosul părea mort. Sebastian îl împinse încet cu talpa, aşteptând ca mâna aspră să se întindă după el şi să-l smucească de piciorul subţire pregătindu-se să audă un hohot de râs. I se pre- lingea bere din colţul gurii. Sebastian îndrăzni să-l împingă mai tare, apăsându-i abdomenul cărnos cu talpa desculţă. Nimic. Nici măcar un sforăit de om beat. Nenorocitul era mort. Sebastian se ghemui lângă el. Cum de murise atât de liniştit? Sebastian îşi imaginase întotdeauna că acesta avea să-şi dea du- hul într-un acces de turbare, zgomotos, furios, cu venele livide de la tâmplă pulsându-i până când, într-un final, aveau să-i ples- nească. Nu fusese deloc aşa. Doar o cădere bruscă şi o bufnitură, şi dus era. Sebastian îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă murdară de păr, şi privirea lui ţâşni în sus, spre căpriorii sculptaţi din sală. îşi ţinu răsuflarea în tăcerea de acolo. Era ca şi cum toate clopo- tele din lume încetaseră dintr-odată să mai bată, lăsând în aer doar ecourile persistente. Veniră apoi înspre el alte sunete, care nu erau înăbuşite de zgomot de vase de ceramică spărgându-se sau de bufnitura unui pumn la urechea lui: şoaptele rândunelelor dintre căpriori, foşnetul unui pin, vâjâitul uşor al vântului peste câmpii. Lăsă capul în jos. Era tăcerea unei catedrale şi îl făcu să-şi dorească să plângă. Cu toate acestea, nu era vreme de plâns. MacKay avea să vină după el. Duşmanul tatălui său avea să vină să îl ia pe Dunkirk, după cum tatăl său îl avertizase întotdeauna că urma să se întâm- ple. Sebastian strânse din buze. MacKay putea să ia castelul în stăpânire, dar nu putea pune niciodată stăpânire pe el.