Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 în Indianapolis, într-o familie de origine germana. Studiază la Corneli University. Carnegie Institute şi University of Chicago. În 1942 se inrolează în armata Statelor Unite. În 1944, în urma bătăliei de la Bulge. Este luat prizonier de război la Dresda, unde, peste mai puţin de două luni, va fi. Martor al teribilului bombardament din februarie 1945 asupra oraşului. Este decorat cu „Inima purpurie”, una dintre cele mai înalte distincţii militare americane. 

În 1946 lucrează ca reporter la agenţia de ştiri din Chicago, iar între 1947 şi 1950 se ocupă de relaţii publice la compania General Electric. În 1950 îşi publică prima povestire, iar în anul următor se mută în Provincetown, statul Massachusetts, dedicându-se exclusiv scrisului. În 1952 îi apare primul roman, Pianul mecanic, care va fi urmat de Sirenele de pe Titan (1959), Mama Noapte (1961), Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte (1965), Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea (1969), Mic dejunul campionilor sau La revedere, Blue Monday (1973), Făcăleţul sau Adio, singurătate (1976), Deţinutul (1979), Deadeye Dick (1982), Galapagos (1985), Barbă-Albastră (1987), Hocus Pocus (1990), Cutremurul timpului (1997). A mai publicat volumele de povestiri Canarul din cuşca pisicii (1961), Bine aţi venit la Monkey House (1968) şi Tabachera din Bagombo (1999), piese de teatru, eseuri şi „colaje autobiografice”. 

Eugene Debs Hartke, eroul romanului Hocus Pocus, îşi scrie autobiografia în aşteptarea procesului intentat de guvern pentru presupusa lui contribuţie la revoltă celor 10 000 de deţinuţi din închisoarea de maximă securitate a statului New York, revolta soldată cu un măcel. Visul lui Eugene fusese să studieze jurnalismul şi să cânte jazz cu trupa lui, The Soul Merchants. Însă destinul, acţionând exact ca Griot™, un stupid joc de computer care completează biografii pornind de la două-trei date, i-a pregătit un cu totul alt traseu. Nota editorului. Autorul acestei cărţi nu a avut acces la hârtie de scris de mărime şi calitate uniformă. A scris într-o bibliotecă adăpostind vreo opt sute de mii de volume care nu interesau pe nimeni altcineva în afara lui. Cele mai multe nu fuseseră citite şi probabil nici n-aveau să fie citite vreodată, aşa că nimic nu l-ar fi oprit să rupă foile albe de la final, pentru a-i servi drept hârtie de scris. N-a făcut acest lucru. 

De ce nu l-a făcut nu se ştie. Oricare ar fi fost motivul, a scris această carte cu creionul, pe orice i-a picat în mină, de la hârtie maro de împachetat şi până la verso-ul cărţilor de vizită. Liniile neconvenţionale care separa pasajele din interiorul capitolelor indica locul în care se termină o bucată de hârtie şi începe următoarea. Cu cât e mai scurt fragmentul, cu atât mai mică e bucată de hârtie.