Țipetele se stinseră. Jakub scotoci cu înfrigurare prin haina unui bărbat mort. Căută cu dibăcie, cotrobăind prin buzunare, verificând toate cusăturile. Simți un obiect tare. Privind în față precaut, sfâșie materialul și deschise un buzunar secret. Îi căzu în mână un obiect metalic, de formă circulară. Un ceas de mână. Văzu strălucirea aurului. Jakub ridică haina, o împături și o puse peste un teanc pe care îl ridicase alături. Apoi strecură ceasul în buzunarul de la pijamaua sa în dungi. Nu căută cu privirea paznicii. Fiind mult mai înalt decât restul, nu-și permitea să le atragă atenția.

Dacă l-ar prinde vreun membru SS, n-ar avea nici o importanță. Nici n-ar simți glonțul. Era atât de slab, încât scheletul îi părea întins, pielea îi era translucidă, precum hârtia. Privi peste brațele sale ca niște bețe de chibrit în mânecile mult prea largi. Jakub își ridică o mână și și-o trecu peste creștet, pipăindu-și perii țepoși. Avusese cândva un păr bogat, dezordonat, maroniu-roșcat, dar dispăruse, tăiat de naziști – care aveau nevoie de el la papucii de fetru pentru echipajele de pe submarine sau pentru o nebunie de genul acesta. O altă pierdere în acest iad. Totul era liniștit acum. Zyklon B 1 își făcuse treaba. Încă o mie de lumânări stinse. Își scutură capul. Nu trebuie să se gândească la asta acum!

Când teancul de haine ajunse cât el de înalt, îl ridică de pe bancă și îl trânti cu greu într-o roabă din apropiere, împingând-o înăuntru cu grijă… Dacă încărcătura ar fi căzut ar fi trebuit să o ia de la capăt și ar fi putut fi bătut pentru asta, dacă l-ar fi văzut vreun paznic din apropiere. Azi era prezent Schmidt. Cel mai îngrozitor neamț. Părea un copil în uniforma lui SS. Îi lipsea unul dintre dinții de sus din față și atunci când vorbea, cuvintele șuierau și limba i se împleticea. Avea urme adânci de la vărsat de vânt pe obraji. Când Jakub ajunsese la Auschwitz, trăsăturile neplăcute ale bărbatului îi stârniseră compasiunea. Dar nu pentru mult timp. În prima zi îl și văzuse pe sergentul SS aruncând doi muncitori în camera de gazare – ucigându-i doar de dragul distracției într-un joc numit de naziști „loteria“. Îl juca în majoritatea zilelor când era în post acolo. Jakub și-ar fi dorit ca Schmidt să fie ultima lui grijă, dar distracțiile de felul acela erau doar unul dintre cele o mie de moduri de a muri. Dintr-o parte în alta a vestiarului lung și îngust, Sonderkommando-ul 2 muncea, fiecare prizonier alerga cu capul plecat, evitând să atragă atenția membrilor SS.

— Grăbiți-vă, viermilor! strigă Schmidt. Mai așteaptă un grup. Strângeți lucrurile rapid sau vă trimit înăuntru și pe voi pentru un tratament special! Jakub se grăbi spre un alt maldăr, cu privirea ațintită spre propriile-i picioare. Camera era acum eliberată. Când termină, apucă mânerul roabei și porni spre ușă căznindu-se. Un alt prizonier se grăbi, se ciocni de el și aproape-l doborî. Era Tomasz.