Mama mea s-a înecat de ziua mea de naştere, în noaptea de 23 mai, în
mare, în dreptul localităţii numite Spaccavento, la câţiva kilometri de
Minturno. Exact acolo, la sfârşitul anilor ’50, când tata încă locuia cu noi,
închiriam vara o cameră într-o casă ţărănească şi petreceam luna iulie
dormind toţi cinci în câţiva metri pătraţi încinşi. În fiecare dimineaţă, noi,
fetele, beam câte un ou proaspăt, scurtam drumul spre mare printre trestii
înalte pe cărări de pământ şi nisip şi ne duceam să facem baie. În noaptea
când a murit mama mea, proprietara acelei case, pe care o chema Roşa şi care
avea de-acum mai mult de şaptezeci de ani, a auzit bătăi în uşă, dar n-a
deschis, de frica hoţilor şi a criminalilor.
Mama luase trenul spre Roma cu două zile înainte, pe 21 mai, dar n-a mai
ajuns acolo. În ultima vreme, cel puţin o dată pe lună, venea să stea la mine
câteva zile. Nu mă bucuram s-o ştiu prin casă. Se trezea cu noaptea-n cap şi,
conform obiceiurilor ei, făcea curat lună, de sus până jos, în bucătărie şi
sufragerie, încercam să adorm la loc, dar nu reuşeam: încremenită în
aşternuturi, aveam impresia că, trebăluind prin casă, îmi transformă corpul în
cel al unei fetiţe zbârcite. Când venea cu cafeaua, mă ghemuiam pe o parte să
nu mă atingă aşezându-se pe marginea patului. Amabilitatea ei mă irita: ieşea
la cumpărături şi se împrietenea cu vânzători cu care, în zece ani, eu nu
schimbasem mai mult de două vorbe; se plimba prin oraş cu nişte cunoştinţe
de-ale ei ocazionale; devenea prietena prietenilor mei, cărora le povestea
întâmplări din viaţa ei, întotdeauna aceleaşi. Cu ea nu ştiam să fiu decât
reţinută şi nesinceră.