În seara în care am devenit cea mai tânără persoană – şi singura femeie – care a câştigat premiul pentru curaj al Brigăzii de Pompieri din Austin, partenerul meu mi-a făcut o propunere. O propunere indecentă. La ceremonie. În sala de bal. În timpul cinei. Venită de la partenerul meu. Acolo unde ne aflam cu toţii – tura B, de la Secţia 11, în formaţie completă. În uniforme, folosind furculiţe pentru salată – în frunte cu mine, cu cravata în carouri parcă strângându-mă tot mai tare, gândindu-mă cu groază că va trebui să urc pe scenă, în faţa oamenilor, în lumina reflectoarelor. Iarna trecută, un autobuz şcolar plin cu elevi alunecase de pe un drum îngheţat într-o ravenă, iar eu mă căţărasem în interior ca să scot copiii afară printr-un geam, unul câte unul, în timp ce apa se ridica. De aceea ne aflam acolo, la ceremonie. Ziarele m-au numit Îngerul din Autobuzul Şcolii. Şi tocmai Hernandez, dintre toţi oamenii, a ales fix momentul acela să se dea la mine. Hernandez, partenerul meu de trei ani. Hernandez, la care nu mă gândisem niciodată aşa. Hernandez, care era chipeş într-un mod atât de perfect, încât nici măcar nu-l mai consideram astfel. Arăta ca o păpuşă Ken latino, în slujba pompierilor – bizar de perfect, încât nici nu părea a fi real. Ridica greutăţi, folosea aţă dentară şi loţiune tonică, iar abdomenul lui plat ca o masă de călcat şi dinţii săi albi, perfect aliniaţi, erau capcane sigure pentru doamnele naive. Nu doar că fusese inclus în calendarul brigăzii, ci pozase chiar pentru copertă. Partenerul perfect, Hernandez, ultimul tip la care m-aş fi gândit altfel decât ca la un fustangiu cu - KATHERINE CENTER - 7 alimentaţie sănătoasă, care practica Crossfit, s-a aplecat spre urechea mea, acolo, la masă, şi mi-a cerut să-mi petrec noaptea cu el. — Poate că-i seara ta norocoasă, mi-a spus. Am continuat să mestec. Nu mă aşteptasem. — Pentru ce? S-a uitat lung la mine ca şi cum ar fi schiţat un Doh. — Ca să facem ceva în privinţa tensiunii sexuale. M-am uitat în jur, să văd dacă-l mai auzise vreo persoană. Credeam că glumea. Ar trebui ca cineva să filmeze cineva, să facă o poză sau să înceapă să râdă. Nu era posibil să fie altceva decât o farsă de proporţii, un soi de pompierism de Camera ascunsă. Am aruncat o privire către restul echipei – toţi nişte clovni. Niciun semn, toată lumea îşi tăia liniştită puiul. Am decis că Hernandez juca la cacealma. — Bine, am zis. O idee grozavă. El a ridicat din sprâncene, părând încântat. — Serios? I-am aruncat o privire care spunea: Haide, măi! — Nu, deloc, am răspuns. — Eu vorbesc serios, a spus, apropiindu-se. — Ba nu. S-a uitat la mine gen: Cine eşti tu să iei decizii pentru mine? I-am răspuns din priviri – Ştii exact cine sunt – apoi am continuat: — Nu eşti niciodată serios, mai ales când vine vorba despre femei. — Dar tu nu eşti femeie, ci pompier. — Iată un alt motiv pentru care nu aş merge niciodată acasă cu tine. — Eu cred că vrei. Am clătinat dezaprobator din cap.